Undeva în zona Eroilor se află două dintre cele mai cunoscute biserici ale Bucureştiului " Sf. Elefterie Vechi şi Sf. Elefterie Nou. Locuitorii Capitalei le deosebesc foarte bine, nu numai datorită diferenţei în privinţa datei construcţiei, a arhitecturii şi a dimensiunii, ci şi pentru că " îţi indică ei, cînd ceri detalii " "biserica mai mică, veche, e pentru surdo-muţi". Într-adevăr, într-o duminică dimineaţa, înainte de începerea sfintei liturghii, îţi atrag atenţia cei care se află în pridvor, comunicînd în limbajul mimico-gestual. Interiorul, mic şi intim, creează dintru început o comuniune unică între participanţi: bătrîni şi tineri, femei şi bărbaţi, adulţi şi copii care se înţeleg prin gesturi. Um om în vîrstă începe să spună cîntările dinaintea liturghiei, folosindu-şi atît vocea, cît şi mîinile. Cîntăreţul, pe nume Florin Letchin " după cum aveam să aflu " nu şi-a pierdut auzul complet: este hipoacuzic. Îşi poate folosi mai mult de jumătate din capacitatea auditivă, de aceea şi vorbeşte binişor. În schimb, familia lui reprezintă un caz interesant: soţia (care avea să rămînă pînă la sfîrşit, să facă, alături de el, curăţenie în biserică) nu aude deloc, dar au patru copii " cei doi mai mari deja la facultate " cu auzul bun. De altfel, exceptînd modul de comunicare, comunitatea de credinţă se manifestă la fel ca una obişnuită: aduc bucatele să fie sfinţite, stau la o discuţie înainte şi după slujbă, rîd, povestesc, îşi împărtăşesc impresiile. În ritmul povestirii, mîinile se mişcă tot mai mult, mişcarea buzelor se înteţeşte, frunţile se descreţesc, se aud rîsete, chipurile îşi schimbă expresia cu repeziciune. Unele semne pot fi înţelese intuitiv: aparţin limbajului gestual universal, de care însă noi, cei care auzim, nu mai sîntem conştienţi în timpul conversaţiei.

Preotul celor care nu aud

Ideea unor slujbe speciale pentru surzi s-a concretiza