Mai ţineţi minte măcar vreun joc din tinereţea-ntîi? Hai, toţi aveam grijă să nu călcăm pe crăpături cînd venea vorba de străzi pavate cu pătrăţele, iar dacă se întîmpla să călcăm, aia era! Acum începeţi să vă mai amintiţi? Nu? Păi, atunci să vă mai scriu aici de alte lucruri des întîlnite. În autobuz, pe stradă, în vizită şi mai ales la mare, regula era să nu îmi prindă nimeni privirea! Ştiam eu cum trebuie să întorc capul, simţeam cînd are de gînd orice om să se uite în direcţia mea, iar în momentul următor nimeni nici măcar nu ştia că mă uitasem în direcţia lui. Mai tîrziu, am constatat că e mult mai uşor să-mi folosesc doar ochii. Dar nu era atît de palpitant, aşa că am continuat să-mi folosesc şi capul!

Cine a mai avut obiceiuri de călătorie cu maşina? Jocul meu preferat era „Pretty Eyes“, care n-avea nici o legătură cu ochii tăi sau ai mei. Eu stăteam întinsă pe bancheta din spate şi mă uitam să văd ce maşini veneau înspre noi, iar în funcţie de forma farurilor, erau orci sau elfi. Eu eram elf, desigur! Daciile berline, cu farurile lor mari şi sincere, erau de partea mea. Renault Clio-urile, de asemenea, parcă-mi zîmbeau. Nu mă pricep la maşini şi nici atunci nu mă pricepeam, dar pot să spun că Mercedes-urile aveau farurile în jos, iar mie mi-era groază de ele. Ele erau cele mai rele, împreună cu ditamai camioanele.

Nu numai eu îmi mai amintesc toate acestea, colegii mei ţin minte multe şi pun pariu că măcar la sfîrşitul articolului o să vă minunaţi de cîte făceaţi în copilărie şi voi!

Betty, fosta mea colegă de bancă din clasa a II-a, avea mania de a sări în fiecare baltă din drumul ei de la grădiniţă spre casă. Şi mai făcea ceva foarte amuzant pe cînd mai avea părul lung: în timp ce învăţa, îşi făcea codiţe împletite de plictiseală, că, na, cui îi place să înveţe singur acasă?

A, şi asta îmi aduce aminte de o altă regulă pe care o