Se împlinesc, în aceste zile, 50 de ani de la tragica dispariţie a lui Albert Camus, laureat, în anul 1957, al Premiului Nobel pentru Literatură. Prilej cu care Olivier Mony schiţează în "Le Figaro Magazine" "portretul unui scriitor hărţuit care a iubit femeile şi artele şi care a dat o operă ce nu a părut niciodată mai vie ca acum".
Cu moartea în suflet. "Cine l-a ucis pe Albert Camus?" - iată întrebarea pe care şi-o pun, şi după 50 de ani, exegeţii şi admiratorii celui ce ne-a lăsat romanele "Ciuma" şi "Străinul" sau eseurile filosofice "Mitul lui Sisif" şi "Omul revoltat". Cine, în acel 4 ianuarie 1960, la ora 13:55, la ieşirea din localitatea Villeblevin spre Şoseaua naţională 5, a proiectat într-un platan maşina în care se afla şi Camus, "frângând, brusc, traiectoria impresionantă a acestui fiu al Algeriei care nu detesta nimic mai mult decât ploaia şi automobilele?". Şi, din nou, întrebarea: "Cine au fost asasinii?".
Răspunsurile sau măcar încercările de a găsi răspunsuri la această întrebare nu lipsesc. Olivier Mony le recapitulează succint. "Serviciile franchiste, aşa cum îi place să creadă romancierei catalane, Carmen Riera, în frumosul ei roman «Jumătate din suflet» (Seuil, 2006), peste care s-a trecut cu vederea mult prea uşor. (...) Membrii juriului, cei care i-au acordat, cu trei ani în urmă, Premiul Nobel, împietrind în fast şi în glorie o gândire şi o scriitură în mişcare." (În acest sens, autorul îi citează pe Jacques Laureant care socotea că "Premiul Nobel a încununat o operă terminată"). Iar lista întrebărilor rămâne deschisă.
"Cine l-a ucis pe Camus?", revine autorul acestui incitant eseu retrospectiv; şi tot el răspunde scurt: "Nimeni, bineînţeles. Nimeni, dacă nu tristeţea, insondabila tristeţe a celui care, cu numai câteva zile după întoarcerea de la Stockholm (unde i se decernase Nobel-ul - n.n.) scria în
