Bătrânii din satele mehedinţene nu acceptă, nici în ruptul capului, legea înmormântării europene, care prevede că mortul nu mai poate fi ţinut în casã sau bocit.

În Clisura Dunării, mai trăiesc doar patru bocitoare, cea mai bună dintre ele fiind Ana Rogobete, o femeie de 71 ani, cunoscută şi în judeţele învecinate.

Cântă de când se ştie. La început, cântecele altora, apoi, încet, încet, le-a creat pe ale ei. „La noi, de când m-am trezit, se cântă la mort. În alte părţi, la Năidaş, unde am fost, se cântă zorile. Cum suntem noi, corul bisericii, aşa sunt ei, acolo. Şi profesoarele din Iablaniţa mă solicitau. Au cântecele lor, frumoase, iar până la cimitir, cântă aşa de frumos... Am scris şi eu câteva“, ne spune bătrâna care adaugă însă că trebuie să cunoşti măcar puţin din viaţa persoanei decedate ca să o poţi boci.

„Nu va putea fi interzis printr-o lege“

Legile europene interzic bocitul şi cer ca trupul neînsufleţit să fie transportat cu o maşină specială la capela cimitirului, iar sicriul să rămână acoperit până la groapă. Despre toate acestea, bătrânii nici nu vor să audă şi susţin că tradiţiile cu care s-au născut nu se vor pierde, cel puţin atâta timp cât vor trăi ei. „Nu are cum să dispară. Nu există. Nu ştiu câte generaţii trebuie să treacă, cel puţin aşa cred eu, ca să nu se mai cânte după mort“, adaugă Ana Rogobete, din Eşelniţa. Localnicii susţin că pe vremuri, în zonă, erau grupuri numeroase de bocitoare, care ajungeau şi la 16 membri.

Strâns legat de viaţa duhovnicească, bocitul este acceptat chiar şi de biserică. „Nu este un obicei liturgic, dar ţine de viaţa bisericească şi nu dispare niciodată. Noi, pe lângă alte popoare, înainte de a şti să scriem, am ştiut să bocim, să cântăm, să vorbim, să comunicăm. Parcurgem transcendentul. Suntem dincolo de moarte, privim în veşnicie, adică luăm moartea ca o parte a existen