Detectivul lui Conan Doyle se luptă cu pumnii goi şi cu bustul dezgolit. Regizoruil Guy Ritchie e disperat după un blockbuster şi a căutat o proprietate cu suficientă rezonanţă ca să atragă spectatorii.

Sherlock Holmes, figura literară, era un detectiv genial de vreo 50 şi ceva de ani, un nevrotic introvertit, un manico-depresiv dependent de opiu şi de cocaină, aflat într-o relaţie de codependenţă cu un homosexual reprimat (Dr. Watson). Rezolva cazurile prin metode deductive, cu o pipă în colţul gurii, fără să transpire.

Ţinta: audienţa generală

Fast forward în 2010, în vremuri de blockbustere politic corecte. Se păstrează subtextul homoerotic (la urma urmei, impulsul e aproape natural dacă pui doi dintre cei mai frumoşi actori ai planetei în acelaşi cadru), dar se elimină cocaina şi fumatul. În goana de a „maximiza profiturile", se ţinteşte spre o „audienţă generală", chiar şi cu riscul de a hăcui o veche moştenire literară.

Deductiv, cerebral, introvertit şi rece? Nah.. mai degrabă bătăios ca un beţivan irlandez şi agil ca un supererou. În această acţiune-aventură reimaginată, Holmes e puternic „sexificat" şi îşi petrece cea mai mare parte timp transpirând, luptându-se cu pumnii goi şi cu bustul dezgolit, alergând după indicii şi semănând în urma sa o dâră de distrugere.

Explozii cât cuprinde

Cu ajutorul lui Watson (Jude Law) şi al unei perechi de ochelari stilizaţi, detectivul se luptă cu Lord Blackwood, un malefic într-un trenci de piele care studiază magia şi care aspiră să „transforme lumea".

Din ceea ce ştim despre Holmes, sunt păstrate doar ciudăţeniile şi fobiile care-i dau o coloratură excentrică: focurile de revolver trase în pereţii locuinţei pe care o împarte cu Wilson, experimentele făcute pe propria-i persoană şi pe câine, igena precară, atenţia pentru detaliul revelator. În rest, devine repede evident că Ritchi