Povestea preferată a fetiţei mele de patru ani este „Prostia omenească“ (nu numai pentru valoarea educativă, cît mai ales pentru deliciile lingvistice. În ce poveste pentru copii din ziua de azi se mai întîlnesc expresii savuroase, precum „Ce v-a găsit să bociţi, făi proastelor?“). De cînd cu povestea lui Creangă, Clara a început să recunoască la tot pasul, în micul ei univers, situaţii pe care nu se sfieşte să le încadreze hotărîtă în categoria „prostiei omeneşti“. I-a atras atenţia chiar educatoarei de la grădiniţă, cînd aceasta a recunoscut că a făcut o greşeală pentru că nu s-a gîndit prea mult: „Păi, vedeţi, doamnă, asta înseamnă prostia omenească: să nu gîndeşti!“.

Cînd va mai creşte, Clara va afla probabil că mai există o categorie specială de prostie omenească, şi anume cea cu rădăcini bine înfipte în spiritul mioritic, un soi de prostie care aspiră în secret la un next level existenţial, la acea stare de graţie inefabilă şi înălţătoare numită „şmecherie“. Şmecheria nu este rezervată muritorilor de rînd, ci numai celor iniţiaţi, cărora „le merge mintea“, dar nu pe căile bătute, ci pe drumurile lăturalnice, pe scurtăturile secrete care duc direct în paradisul succesului, în care alţii muncesc o viaţă întreagă ca să ajungă. Din fericire (sau din nefericire), pe aceste scurtături o poate apuca oricine, indiferent de nivelul IQ-ului, cu rezultate de multe ori de-a dreptul dramatice sau absurde.

Povestea care urmează este una reală, din zilele noastre, dar ar putea figura cu succes ca episod ce ilustrează „prostia omenească“ a lui Creangă. Într-o bună dimineaţă, angajaţii unei mici sucursale bancare din centrul Bucureştiului au ajuns la serviciu şi-au constatat că nu le mai merg calculatoarele. Au butonat o vreme fără rezultat, au bombănit şi-au dat vina pe sistemul informatic care obişnuia să le joace mai mereu feste, iar în cele din urmă, la suges