Sherlock Holmes (SUA, 2009), de Guy Ritchie.

Evident că o nouă reîncarnare a lui Sherlock Holmes, într-un film de mare buget, nu putea fi decît una drastic „grosolanizată“. Pentru că eroul lui Conan Doyle era prea cerebral pentru gusturile marelui public de azi, el se cerea urgent „piedonizat“ – pus să se bată cu pumnii (chiar şi în timpul liber, pe bani!). Pentru că era prea bine crescut, se cerea „haimanalizat“ – transformat într-un semi-vagabond transpirat. E adevărat că, întrupat de Robert Downey Jr., acest nou Holmes e un semi-vagabond destul de şic. Costumele lui sînt create cu un anumit gust – cu un ochi pe moda victoriană şi altul pe cool-ul contemporan. Gustul respectiv are chiar un nume (steampunk) şi o tradiţie. Păcat că, în restul filmului, nu e cultivat cu cine ştie ce rigoare sau imaginaţie. Personajul negativ a fost conceput de scenarişti ca un fascist avant la lettre, deci creatorii de costume au mers pe ideea cea mai la îndemînă şi l-au îmbrăcat într-un (ce-i drept, arătos) parpalac negru. Departamentul de efecte speciale a umplut cerul londonez de nori creaţi pe computer, coloraţi care mai de care mai violent şi mai toxic (asta e Londra lui Conan Doyle, restilizată pentru un public mai obişnuit cu metropolele post-apocaliptice din benzile desenate), dar, una peste alta, filmul (regizat de Guy Ritchie) nu reuşeşte să-şi creeze un look al lui din toate aceste idei vizuale de împrumut.

Obişnuitele scamatorii ritchiene cu planurile temporale sînt însă ceva mai puţin lipsite de noimă decît în alte filme de-ale lui. De exemplu, Ritchie ne prezintă de două ori aceeaşi bătaie cîştigată de Holmes, o dată la viteza normală şi o dată în reluare, cu un comentariu al bătăuşului, care ne dezvăluie calculele complexe (de fizică şi de anatomie) din spatele loviturilor sale. Şi, pentru ca scamatoria să fie şi mai şmecheră, Ritchie dă „reluarea“ înain