Rare sînt locurile în care sentimentul echităţii să fie mai puternic ca într-un magazin de vechituri. Autohtoni şi desţăraţi, bogaţi şi săraci, tineri şi bătrîni, cotrobăie ore în şir în căutarea chilipirului. E locul unde dispar titlurile nobiliare, sîngele albastru trece în ruginiul comun, rangurile sociale nu mai contează, iar diplomele dobîndite prin renumite universităţi particulare nu mai au nici o relevanţă. Un spaţiu în care ifosele şi opulenţa nu mai sînt agresive.

Dacă la „Centre Molson“, în zilele de festin hocheistic, cei de la „cucurigu“ privesc cu invidie la cei aşezaţi în primele rînduri, lîngă mantinelă; dacă la hotelul Ritz Carlton, cerberul cu aer de general şi ţîfne de absolvent al Academiei West Point, îţi cîntăreşte instantaneu punga şi starea socială; dacă în bogatul cartier Westmount – unde locuiesc mulţi dintre foştii prim-miniştri ai Canadei – priveşti fascinat prin grilajul de fier forjat desfăşurarea unui party, cu mese aranjate savant la marginea piscinei, cu lumînări şi făclii aprinse, cu muzica discretă a unui cvartet de coarde, ce ocupă o estradă laterală, aici, în schimb, eşti egalul lor.

O lume pestriţă cu gusturi eteroclite, cum stă bine gloatei, aflată într-o continuă mişcare. Ochi încercănaţi de griji cotidiene sau cine ştie ce abisuri existenţiale, doamne în „ultimul pătrar“, în toalete anacronice şi vizibile operaţii estetice, handicapaţi în cărucioare, orbi călăuziţi de cîini dresaţi dau impresia mai degrabă a unui drum al Damascului decît al unui banal magazin de vechituri.

Să aibă chilipirul virtuţi terapeutice? Tineri în pantaloni rupţi şi petice puse unde trebuie şi unde nu trebuie, în cămăşi sfîşiate, bocanci scofîlciţi în plină vară, amintesc anii de început ai strămoşului Cristofor Columb:

„În zdrenţe, cu copilul de mînă, bătînd în poarta mănăstirii Rabida, cerînd ajutor“, cum şi-l imagina Simon W