Cine crede că cenzura comunistă era o joacă de copii care tăiau la traforaj bucăţele dintr-un întreg se înşeală amarnic. Cenzura în mâna activiştilor comunişti era chiar un satâr cu care se ciopârţeau actele de cultură fie în literatură, fie în teatru şi film, fie în televiziune. Norocul e că artişti, regizori, scriitori făceau adesea piruete deştepte printre dogmele înţepenite ale comunismului.

Pe ici, pe colo mai erau şi şefi comunişti care răspundeau de cultură, cu ceva aeriseală de minte, care închideau ochii simulând că sunt păcăliţi şi astfel scăpau nemăcelărite replici şi scene mai decoltate politic. Povesteşte atât de îndrăgitul Sebastian Papaiani: "Jucam rolul unui absolvent merituos de facultate de agronomie care se întorcea să lucreze în comuna natală. Scenariul care respecta perceptele comuniste făcuse din el un erou ridicol de pozitiv, de fapt inexistent în lumea şi cu plusuri, şi cu minusuri, aşa că proaspătul agronom se prezenta la şeful CPA-ului îmbrăcat într-un costum perfect.

Ca să-l fac mai înghiţibil de spectatori, i-am rupt pe furiş un nasture de la sacou şi l-am înlocuit cu un ac de siguranţă, ca improvizaţie, să pară mai coborât din viaţa adevărată. La vizionarea de activişti a filmului, şeful cenzurii opreşte la secvenţa aceea şi mă întreabă: «Tov. Papaiani, trebuie să filmaţi din nou scena asta, pentru că vă lipseşte un nasture». N-am ştiut cum să-l răsucesc din vorbe pe cenzorul cu foarfeca în mână şi i-am zis: «Obiectaţi, că străinătatea va zice că n-avem fabrici de nasturi.

Dar mai bine să spună că avem fabrici de ace de siguranţă, fiindcă acestea se produc cu mai multe utilaje»". Alte lupte cu cenzura, în articolele următoare. Cine crede că cenzura comunistă era o joacă de copii care tăiau la traforaj bucăţele dintr-un întreg se înşeală amarnic. Cenzura în mâna activiştilor comunişti era chiar un satâr