În săptămînile astea din urmă am făcut numai prostii. Am adormit la operă la New York (Mozart, de ce n-ai băgat şi tu o chitară bas?). În loc să văd peisajul din Caraibe, m-am împiedicat de lenea localnicilor (Tortolezi, voi eraţi doar prudenţi, nu lenţi, iertare!). Şi în general, ce-am căutat în Caraibe cînd acasă ninge şi se pregătesc concedieri (de unde, de altfel, vine şi cuvîntul „concediu“, cunoscătorii ştiu legătura)?
În fine, prin ziare, alţii s-au ocupat de mine şi de maşina mea care fuge de paparazzi. Acum mă întreabă unde mai lucrez peste o lună…
Ce mai, un dezastru de PR! Pe lîngă el, pe site-ul Dilema lumea mă întreabă de ce nu abordez subiecte relevante, importante pentru cititori, eventual scrise bine. Alţii sînt curioşi chiar de ce nu mă las de meserie, de-a dreptul. Jurnalist în retragere, ăsta da grad militar! Dar, stai puţin, care meserie?
Sînt de fapt în aceeaşi situaţie cu cea a crescătorului de bovine englez, la o lună după izbucnirea epidemiei vacii nebune. Lumea ar vrea o friptură, dar nu mai are încredere. Nu ştie dacă nu cumva agricultorul e un şmecher care tranşează vaci bolnave, să scape de ele. Şi, în general, oamenii se obişnuiesc repede cu varza călită, cu peştele, cu hamburgerul de pui. Presa, cîtă mai e, se scufundă în apa învolburată a net-ului, unde fiecare are dreptate şi nimeni nu acceptă dreptatea altuia. Pe bune, nu încercaţi să mă contraziceţi!
Tocmai de aceea am să vă povestesc azi de încărcătoarele mele. Le ştiţi, aveţi şi dumneavoastră. E vorba de acele mici cutiuţe care se bagă în priză şi care încarcă acumulatorii diverselor gadgeturi pe care le avem în casă.
Ei bine, încărcătoarele mele sînt vii. Am început să bănuiesc asta acum o lună, după o oră şi jumătate de căutat încărcătorul de la telefon. Îl lăsasem în dormitor, lîngă pat, cuplat la prelungitor. L-am găsit
