După debutul pe marile ecrane din luna decembrie, noua peliculă semnată de James Cameron, Avatar, a reuşit să strîngă peste un miliard de dolari din încasări (jumătate de miliard fuseseră investiţi în producţia lui) şi să se situeze neîncetat, săptămîni la rînd, pe locul 1 în box-office-ul american, şi nu numai. Un film la care regizorul american lucrează de 14 ani, menit să revoluţioneze, din punct de vedere tehnic, cinematograful, prin spectaculoasele efecte 3D, Avatar a devenit, în scurtă vreme, un film-cult. Una dintre acele producţii, dintr-o serie de la Războiul stelelor la Harry Potter, în care calitatea cinematografică – nu neapărat inexistentă – trece pe locul 2, copleşită de popularitate şi de intrarea în folclorul urban.
Un lucru e sigur: toate fantasmele şi temerile politice, religioase sau sociale ale începutului de mileniu au fost proiectate de public şi de critici asupra eco-utopiei lui Cameron. Presa de pretutindeni are un subiect de întors pe toate feţele: discuţiile şi comentariile pe teme rasiale, despre conflictul civilizaţiilor, ecologism şi industrializare, pragmatism şi utopie şi-au găsit un punct de plecare cum nu se poate mai potrivit.
Rasism să fie, dar împotriva cui?
Un prim val de critici şi comentarii maliţioase detectează mesajul antioccidental, antiamerican şi radical ecologist al peliculei. „Avatar este un film îngrozitor de prost: într-adevăr, este unul dintre cele mai cretine filme pe care le-am văzut“ – scrie John Podhoretz în The Weekly Standard, 28 dec. 2009. „Este o masă indigestă de clişee care durează vreo trei ore, clişee luate direct din western-urile revizioniste ale anilor ’60 – cele în care indienii au devenit băieţii buni, iar americanii – cei răi. Doar că aici Vestul sălbatic e o planetă numită Pandora, timpul istoric este secolul 22, iar indienii sînt nişte creaturi cu piele alba
