E plin de ele. Sînt peste tot. Le arborează grădiniţele, Guvernul, RATB-ul, magazinele de mezeluri, bisericile de cartier, masonii, Primăriile, cîteva asociaţii de bloc. Sînt steagurile albastre cu steluţe galbene. Ale Uniunii Europene. Împodobesc pieţele publice ale burgurilor ardeleneşti, portul Constanţa, consiliile judeţene şi toate prefecturile din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Nu scapi de ele oriunde te-ai duce. Pe lîngă el, drapelul albastru al NATO este ceva mai timid prezent, deşi l-am văzut arborat de cel puţin trei grădiniţe (!) de pe drumul meu zilnic spre serviciu. E firesc, sîntem stat membru – zice lumea, dintr-un reflex al vulgatei bunului român-european. Imediat le replic: vreau şi steagul ONU, al FMI-ului, al UNESCO, al UNICEF, al Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei, ba chiar şi al UPU (Uniunea Poştală Universală). În fiecare dintre ele sîntem stat membru. De ce nu le arborăm şi pe alea? „Eh, păi compari Uniunea Europeană cu Uniunea Poştală Universală? Sacrilegiu!“

Să ne înţelegem: Uniunea Europeană nu este nici pe departe vreo organizaţie care să semene cu Statele Unite. Nu este o federaţie. Nici nu cred că va fi în timpul vieţilor noastre. Statele Unite ale Europei reprezintă un mit, şi atît. Drumul viitorului nu merge automat spre federalizare. Dacă întrebi însă zece şoferi de taxi (focus-grupul meu preferat) ce e cu Europa asta, ei sînt, în nouă cazuri din zece, federalişti convinşi. Euro-entuziasmul românesc tinde să devină caz de studiu la nivelul Uniunii, atît e de... entuziast. E drept că acelaşi entuziasm certificat de eurobarometre este invers proporţional cu prezenţa la vot în alegerile pentru Parlamentul European, dar cine mai are timp de aşa analize sofisticate?

Uniunea este o asociere de state europene. State suverane, cu legi proprii, cu parlamente proprii, cu guverne proprii. Nu, în nici un caz