●Dr. Parnassus / The Imaginarium of Dr. Parnassus (UK-Canada, 2009), de Terry Gilliam.

Noul film al lui Terry Gilliam, Dr. Parnassus, e despre un bătrîn magician (Christopher Plummer) care călătoreşte prin Anglia de azi într-un poştalion hîrbuit. El şi mica sa trupă – o tînără asistentă care este şi fiica sa, încă un asistent de vîrsta ei şi un pitic – poposesc la colţuri de stradă, dau jos din poştalion calabalîcul arhaic necesar numărului lor şi instalează o scenă. Pe scenă, magicianul, într-o ţinută destul de prăfuită de înţelept oriental, stă cu ochii închişi în poziţia lotus, în timp ce fiica (purtînd adesea pe cap o coroană cam de tablă), celălalt asistent (purtînd adesea pe cap un coif înaripat, şi el cam de tablă) şi piticul (adesea în costum de drac) încearcă să-i convingă pe trecători să intre, prin oglinda lor magică (nici ea prea convingătoare), într-un „imaginarium“ fabulos. În aparenţă, „magia“ lor e cum nu se poate mai sărăcăcioasă şi mai învechită, e toată numai sfori roase şi scripeţi scîrţîitori. Numai că e adevărată: culisele scenei lor chiar dau spre alte lumi. Ca multă magie din filmele de azi, şi aceasta e pe bază de CGI (computer-generated imagery), dar (şi în asta constă farmecul ei) nu numai pe bază de CGI. Un beţiv care s-a urcat pe scenă ca să facă scandal trece accidental prin oglindă şi se pierde într-o pădure de copaci din carton (sau din ce-or fi făcuţi), ca acelea din vechile filme expresioniste. Mai tîrziu, un cer perfect convingător se dovedeşte a fi un fundal pictat, pe care cineva îl dă la o parte ca pe o cortină. Pentru Gilliam, magia nu poate fi numai CGI; CGI-ul e perfect OK, dar numai ca prelungire a unei tradiţii. Magie înseamnă şi ce făcea el în anii ’70, ca animator, pentru trupa de comedie Monty Python, magie – în continuare valabilă – e şi ce făceau expresioniştii, magie înseamnă şi ce făcea Georges Méliès la în