Neîndoielnic, pe 4 ianuarie, am fost cîţiva care ne-am gîndit înfioraţi că s-au făcut 50 de ani de cînd Albert Camus s-a prăpădit lovindu-se cu maşina lui de un platan de pe o şosea a Franţei. Un prieten de-al meu l-a sunat pe un alt prieten pentru ca să citească împreună primele rînduri ale Străinului, cele care anunţau moartea mamei lui Mersault. Eu am recitit necrologul scris de Sartre în care, cu o tandreţe rară în scrisul lui, recunoştea că fie şi după ce s-au despărţit ideologic, după „o ceartă care nu-i altceva decît un alt fel de a fi împreună“, el continua să-l citească, dornic să ştie ce mai are de spus, ce mai gîndeşte Camus… Sînt camusieni care văd în acel necrolog „cel mai bulversant omagiu funebru“, deşi ei ştiu că peste 6 ani, acelaşi Jean-Paul, în voluptatea dezicerilor sale, va reveni asupra acestei duioşii şi o va denunţa ca pe o notă falsă: „era fals că mai vroiam să ştiu ce gîndeşte“. Ce să credem? La 70 de ani, întrebat dacă a greşit vreodată, Sartre va declara că nu, niciodată…

Vladimir Tismăneanu – singurul care în presa noastră cotidiană a consacrat un articol celor 50 de ani de cînd nu-l mai avem printre noi pe Camus – nu-l poate despărţi de Sartre, de conflictul lor politic şi moral decisiv într-adevăr pentru gîndirea dreptei şi a stîngii în a doua jumătate a unui secol clişat deja ca „al extremelor“. Articolul din Evenimentul zilei e scris de un anticomunist radical, convins de victoria ideilor lui Camus asupra acelei stîngi totalitare, de inspiraţie sartriană, dogmatice, inumane, nu o dată numite, pe româneşte, împuţite.

Îmi permit să cred – bazat cel puţin pe experienţa noastră în acest spaţiu mioritic – că lucrurile sînt mai complicate. Anticomunismul nu are de ce defila sub steagul lui Camus. Autodeclarata dreapta autohtonă, şi nici aşa-zisa stîngă a noastră încă naţional-soicalistă nu au de ce să-l îmbrăţişeze. Aş