„Dom’le, oameni mai necivilizaţi ca românii n-am mai văzut, iete cum parchează, eu vă zic, cînd plec în concediu, dacă e în străinătate, eu am grijă să nu fie români în staţiune, aşa sîntem noi, neamul ăsta, înapoiaţi. Vai de mama noastră.“
Aţi auzit, cred, de mii de ori, în zeci de variante, pe sute de teme, jelania de mai sus. O auzi la taximetrişti, o citeşti în presă, o discuţi cu amicii. Obsesia bunei imagini în străinătate străbate amarnic mare parte a discursului public sau privat românesc. Ne trec transpiraţiile de indignare cînd, pe o stradă centrală a Vienei, auzim pe cineva vorbind mai tare la telefon, în româneşte, trăncănind vrute şi nevrute. Dacă am auzi vreun „Yo, dude, whazzup?“ ne-ar amuza. Ştim replica din filme, nu ne-ar deranja prea tare, chiar dacă ar fi rostită cu glas tare în catedrala Saint Paul din Londra.
Recunosc, am şi eu micile mele obsesii în materie de colegi de vacanţă. De exemplu, mă interesez dacă, în staţiunea în care mă duc, sînt mulţi englezi. Am păţit-o în Spania, de cîteva ori. I-am urmărit cu gura căscată cum defilează pe la patru dimineaţa (ne treziserăm din somn, nu puteam dormi de atîta vacarm), dinspre cluburi spre oriunde. Beţi (bete) morţi (moarte), urlînd din toţi rărunchii felurite zicături din folclorul sudului Londrei, luînd la ţintă cu sticle goale maşinile din parcări (în special cele cu număr de Franţa, deşi nu aş zice că italienii ar fi fost menajaţi). Dimineaţa îi găseam pe aleea din faţa hotelului, dormind buştean, strîngînd tandru în braţe cîte o sticlă de tărie, pe jumătate goală. Cîte unul (una) mai dormea sub pod, visînd frumos la următoarea doză. Seringa precedentei atîrna goală, în venă. Turiştii englezi sub 24-25 de ani îmi par cea mai stranie specie contemporană de călători. Pentru ei, preţurile unui sejur în străinătate sînt nimica toată. Noi, românii, plătim în medie dublu