● Daniel Arasse, Le portrait du Diable, Les éditions arkhê, 2009.
Daniel Arasse s-a ocupat de istoria artei dintr-o perspectivă care a depăşit întotdeauna unghiul strict al disciplinei, reuşind să capteze un public mult mai larg, atît prin decupajul inventiv al temelor analizate, cît şi prin limpezimea stilului, precis şi elegant, neparazitat de un jargon opac şi preţios. Acest mic studiu este dedicat transformării radicale survenite în reprezentarea diavolului, între secolele al XV-lea şi al XVI-lea, elementul surprinzător fiind apariţia diavolului cu chip de om.
Caracteristica imaginii tradiţionale rezervate demonilor era monstruozitatea, nimic din înfăţişarea lor compozită nu aducea cu făptura umană, dimpotrivă, tot efortul era dirijat spre imaginarea unei supreme alterităţi. Nu numai că diavolul nu semăna cu nici o făptură omenească, dar nu putea fi identificat cu nimic din ce exista pe pămînt. Imaginea atribuită era un hibrid, în care se regăseau elementele mai multor specii, deformate, într-o combinaţie improbabilă, o himeră cu detalii sauriene şi aripi de liliac, avînd de-a valma solzi, ţepi, ghiare şi colţi. La un moment dat, din figura satirului antic este reţinută constant jumătatea inferioară de ţap, cu un accent deosebit pe coadă, iar din partea superioară nelipsitele coarne, chipul păstrînd accente bestiale, hibride. Asociat cu Judecata de Apoi şi cu întreaga iconografie a ispitei, imaginea demonului trebuia să le amintească credincioşilor care este pericolul căderii în păcat. Prin înfăţişarea lor înspăimîntătoare, de neconceput, demonii informi sugerau implicit asaltul destructurant al haosului asupra umanităţii, pradă clipă de clipă tentaţiilor. Se credea că răul era exterior omului. Ca şi binele, de altfel. Stau mărturie ilustraţiile care arată lupta dintre demoni şi îngeri lîngă patul muribunzilor, pentru recuperarea sufletului.
