M-am aşezat fără să-mi iau pulsul pe scaunul negru, de birou obişnuit de multinaţională. Pulsul? Păi, îţi trebuie inimă pentru asta, nu? Şi oricum, după atîţia ani nu mai ai emoţii, după cum nici mecanicul de locomotivă nu mai simte că are în spate o sută de vagoane…
În faţa mea, cele patru camere negre, ornate cu promptere, stăteau ca patru călăi încurcaţi de misiunea lor. Ziua execuţiei, în direct: cam asta e retragerea unui crainic.
Am deschis laptopul de pe masa prezentatorilor, pentru ultima oară. Am deschis programul de ştiri, care m-a întrebat politicos: „Log out Alina Petrescu?“. Urmaşa mea îşi petrecuse şi ultima oră de dinainte de jurnalul de vineri în probe, iar acum calculatorul trăgea cea mai ironică concluzie a serii: nu cumva eu o înlocuiesc pe ea?
Nu. Eu sînt doar în trecere pe aici, în ultima seară. Ultima, într-un lung şir de nopţi şi seri începute în 1992, martie, la SOTI. Ultima din cine ştie cîte mii de nopţi în care am făcut o meserie de care tuturor le place să rîdă cu superioritate. Cititor de prompter. Unul care ridică ochii şi citeşte nişte litere albe pe fond negru. Nu le scrie el. Poate nici nu le înţelege? Mister.
Jurnalul are 45 de minute. Le-am numărat pe fiecare. Un omor. O gravidă. Un accident. Un mall care se deschide. Şoselele. Politicienii. Pensiile. Şi de la capăt. Tot ceea ce oamenii spun că îi lasă reci. Şi la care se uită, cu o ipocrizie de care nu ne permitem să rîdem în meseria asta. Pentru că, da, clientul e stăpînul nostru.
Am rîs cu Sandra. M-am uitat la ea cu duioşie: aproape şapte ani am petrecut două ore pe zi cu ea. Şi cu toate astea, nu ştiu prea multe despre ea. N-am fost niciodată la ea acasă. N-am ieşit în oraş la o bere. Nu ştiu cine e, ce vrea, ce simte şi încotro se duce. Ştiu doar că suferă mai tare decît mine.
Sau că eu sînt mai bun să mă prefac. Ş
