La Bruxelles plouă doar de două ori pe an. O dată, din septembrie în aprilie şi a doua oară, din mai în august. Ploaia în capitala Europei instituţionale e de mai multe feluri. Există cea rece, care te murează pînă la piele şi te face să vrei cu tot dinadinsul înapoi în sala de conferinţe sau seminar din care tocmai ai ieşit, plictisit de moarte. Există ploaia de primăvară, la fel de rece, care scade entuziasmul fermierilor veniţi să protesteze împotriva scăderii cotei de lapte. Mai e şi ploaia de vară, cu bulbuci. Asta e mai caldă, numai că e „gustată“ numai de turişti. Peste vară, Bruxelles-ul instituţional nu există. Luna august este concediu cvasiobligatoriu pentru fiecare funcţionar comunitar. În Place Schuman nu mai rămîn nici măcar taximetriştii.

Ploaia de acum este dintre cele mai rele. E rece, zăpăcită de vînt, antipatică, permanentă, inegală. Cînd trage cîte un ropot vioi, cînd face un pas înapoi şi retrogradează la burniţă. De aceea, flanarea pe rue Neuf se face doar la adăpostul mall-ului sau din boutique în boutique. În plus, există şi multe şantiere, prin tot centrul. De aceea, noroiul capitalei comunitare se adaugă ploii, cît să îţi facă viaţa mizerabilă şi la propriu. În atari condiţii, un tur al instituţiilor la doar o săptămînă de la instalarea noii Comisii Barroso se traduce strict prin întîlniri care devin, brusc, atractive. Uiţi de lemnoşenia bruxelleză a limbajului utilizat de interlocutori. Afară e frig şi plouă. În săli e cald, cafeaua e bună, avem şi croissants. Te pomeneşti captivat de diferenţa între „confidenţial“ şi „inaccesibil publicului“. Aşa să ştiţi şi dumneavoastră, că lucrările directoratelor generale, în fazele intermediare, pînă la emiterea unei directive, nu sînt confidenţiale. Nuuu, Doamne fereşte! Ele sînt doar ne-accesibile publicului. Au încercat, săracii, colegii mei (din grupul de tineri ziarişti români care scri