Mărţişoarele de tarabă rămîn preferatele mele. Nu pentru că ar fi nişte capodopere, ci fiindcă mă simt mai liberă printre ele. Anul acesta nu au fost mai frumoase sau mai originale decît în anii trecuţi. Mi-au sărit în ochi doar unele pictate, în stil naiv, pe sticlă, cu animale. Am aflat – de la tînărul de 20 de ani care le face – că sînt „lucrate manual. Cu o altă sticlă pusă deasupra pentru protecţie şi rama din ceramică“. Şi costă de la 5 la 20 de lei. Dar nu ele se vînd cel mai bine din ce are, ci „broscuţele acestea, din scoici lăcuite. Mărţişoarele din ceramică, la 10 lei. Felicitările, tot la 10 lei“.
Motivul? Evident, preţul mai mic. Un altul ar putea fi felul în care sînt făcute. Se pare că eticheta „lucrate manual“ e un atu important. Oamenii s-au săturat de cele standardizate, făcute pe bandă rulantă, fără… suflet. Vor ceva migălit, personalizat – chiar dacă efectul final e departe de a fi perfect. Aşa cum se întîmplă cu cele produse de o doamnă casnică de 31 de ani: clovnii ei din boabe de fasole şi nas din soia, precum şi omuleţii de ghindă sînt chiar hidoşi uneori, şi cu zîmbete şui. Dar au ceva viu.
Doamna respectivă spune că ei sînt singurii care lucrează manual. La o altă tarabă însă, o altă comerciantă îmi spune că în topul vînzărilor ei sînt mărţişoarele „făcute manual, cu scoici, flori presate, de 1,5 lei“. Tot ea adaugă un epitet dorinţelor clienţilor: „clasic“.
Pe lîngă curentul tradiţionalist, există şi unul religios. Un tînăr ardea tămîie la taraba lui. Fumul ieşea pe deasupra unei cărţi de rugăciuni. Cele două erau doar decor pentru brăţările sfinţite pe care le vindea. Acestea erau, de fapt, la fel cu ale tuturor celorlalţi, şi anume împletite din şnur de mărţişor cu motive florale: „Brăţările sfinţite le-am luat de la Sf. Paraschiva din Iaşi. S-au vîndut aşa şi aşa. Costă 2 lei“.
La tîrgul de la Dalle
