Cînd februarie s-a topit, rece şi indecis, în martie, Chopin a împlinit 200 de ani. Naşterea sa, oricît de certă, este cumva misterioasă. Actele de stare civilă indică data precisă a naşterii: 22 februarie 1810. Şi totuşi, Chopin a susţinut mereu că s-a născut pe 1 martie 1810. Adăugînd la mister, apropiaţi ai săi, precum sora sa Ludwika sau prietenii săi Jules Fontana şi Franz Liszt, afirmau că data naşterii sale a fost, de fapt, 1 martie 1809. Chopin insista să fie un tînăr, din motive neclare pentru ei. Moartea sa este, la fel, certă şi misterioasă deopotrivă. Părerea unanimă, devenită cunoaştere comună, a fost că tuberculoza l-a răpus pe 17 octombrie 1849. Totuşi, pe certificatul de deces emis după autopsie stă scris „cauze necunoscute“, iar prietenii săi confirmau o cu totul altă cauză: George Sand. După despărţirea de ea, în 1847, la capătul unei iubiri de opt ani, Chopin nu şi-a mai putut reveni niciodată. Pentru cineva ca Chopin, o relaţie cu cineva ca George Sand nu putea duce decît la devastare şi stingere agonică. El, fragil, sensibil, aerian, sentimental şi nostalgic – ea, independentă, puternică, excentrică, trepidantă. „Singura mea treabă este să fiu liberă“ – profesa George Sand. Există o anume libertate care frînge inima. Medicina legală nu a ajuns niciodată la performanţa de a putea stabili „inima frîntă“ drept cauză a vreunei morţi, dar oamenii ştiu, de cînd sînt ei, că cel mai des se moare „de supărare“, „de inimă rea“.

Aceste întîmplări din jurul naşterii şi morţii sale par a fi paradigmatice pentru arta lui Chopin. Şi naşterea, şi moartea sînt fapte cu riguroasă mărturie administrativă. Certificate cu putere peremptorie stabilesc data şi, pentru deces, cauza. Şi totuşi, în cazul lui Chopin, puterea actelor este subtil contestată de mărturii. Actele nu spun tot. Iar în spaţiul melancoliei, actele nu spun nimic. Printr-o ciudată coincide