Din punct de vedere sociologic, boema este un fenomen marginal. Sau, mai bine zis, al marginalilor. Oamenii care îşi permit să piardă noapte după noapte fără să simtă în vreun fel constrîngerea unui program a doua zi nu sînt dintre cei obişnuiţi. Nu sunt obişnuiţi nici oamenii care preferă noaptea zilei. „Obişnuiţi“ nu are nici un fel de conotaţie aici, ci desemnează perfect neutru o statistică. Oamenii boemei nu sunt dintre cei care pleacă la serviciu în fiecare dimineaţă, se întorc după-amiaza sau seara şi văd de casă, eventual de familie. De aceea, boemii sunt rari, ca florile de colţ. Totuşi, din punct de vedere cultural, ei contează mai mult decît „obişnuiţii“. De asemenea, boemii fac legendele urbane pe care „obişnuiţii“ le află. Poate tocmai de aceea, boemia nu va dispărea niciodată, deşi fiecare generaţie de boemi care se stinge anunţă, melancolic, dispariţia fenomenului întreg odată cu ea. Plănuiam să studiez boemia pentru doctoratul meu. De aceea, îl rugasem pe S., despre care ştiam că fusese ani de zile un boem, să-mi spună ceva despre acea perioadă din viaţa lui. A făcut-o atipic, scriind o scrisoare lungă. De mînă. Pe care mi-a trimis-o cu poşta. Mi-ar fi prins mai bine dacă scria pe computer şi-mi trimitea prin e-mail materialul ataşat. Aş fi lucrat mai uşor cu el. În orice caz, scrisoarea scrisă de mînă se află în sertarul meu şi constituie o mărturie excelentă despre ceea ce era boema bucureşteană la sfîrşitul anilor ’90 şi începutul anilor 2000.

„Am reuşit, timp de cîţiva ani, să trăiesc în mijlocul acestui oraş, în mijlocul acestor oameni, să fiu suficient de pregnant încît să fiu recunoscut pe stradă cam o dată pe săptămînă, să am ceva glorie şi să stîrnesc ceva invidii fără să fac nimic special, nimic ieşit din comun. De fapt, în afară de o lungă, interminabilă trăncăneală, chiar nu făceam nimic. Trăiam dintr-o mică moştenire care reven