● Jaga Jazzist, One-Armed Bandit, Ninja Tune Records, 2010.
Jazz este genul de etichetă care face deservicii stilului pe care îl reprezintă. La fel stă treaba şi cu alte etichete – rock, SF, world music – termeni cu încărcătură semantică aparent limpede: chitare, nave spaţiale, respectiv camerunezi cîntînd la campionatele mondiale de fotbal. World music mi se pare cea mai bizară – teoretic ar trebui să se refere la un stil planetar, universal, cu care să rezoneze toate soiurile de popoare din cele patru zări. Şi totuşi, stereotipurile stau mereu la pîndă, gata să îngroape o lume, o cultură, o istorie în spatele unui cuvînt simplu, expeditiv, care nu prea se explică pe sine, oferind cel mult un indiciu, o sugestie a unei direcţii. Din păcate, e greu să trăieşti ocolind stereotipurile – vrem, nu vrem, oamenii decid şi trăiesc într-un slalom al reperelor, iar stereotipurile sînt repere „la îndemînă“.
Şi jazz-ul e victima axiologică a acestui slalom. Să ne înţelegem, această pledoarie nu e un apel la o aplecare mai atentă asupra problemei, nici o provocare de genul „dacă ştii cum să asculţi, o să înţelegi“. Pur şi simplu, jazz-ul de care vorbesc nu e jazz-ul „acela“. E altul, sau nu e jazz defel sau, ca să împăcăm pe toată lumea, e new jazz. Nici asta nu e o exprimare prea fericită, s-a folosit şi la rock şi n-a ajutat prea mult, dar cît de cît sugerează atributul de noutate, un „altceva“ decît ce ştim ca fiind clasic, consacrat. Pînă la urmă, stereotipurile sînt şi un semn al consacrării. Aici nu e cazul, deocamdată. Nu e Ellington, nici Django Reinhardt, nici Aura Urziceanu. Unul din stereotipurile jazz-ului este caracterul de lup singuratic, în care artistul are un nume şi un prenume, o faţă care apare pe copertele albumelor. Eventual, mai sînt unii prin spate care îl acompaniază.
DE ACELASI AUTOR Catehism post-rock Workshop muzical Ştiinţă vs.
