Şeful FMI, Dominique Strauss-Khan, a declarat la Bucureşti că Europa ar putea cădea în „liga secundă“ a puterilor economice peste zece sau douăzeci de ani, dacă nu se trezeşte la timp, pierzînd competiţia cu SUA şi Asia.
Despre reducerea decalajului economic şi (mai ales) tehnologic faţă de SUA şi despre intrarea în „societatea cunoaşterii“ era vorba şi în Agenda Lisabona, care dădea directive pînă în 2012. Numai mîine nu-i poimîine, zice o vorbă: pînă în 2012 mai e puţin, dar de directive s-a cam ales praful. Decalajul faţă de SUA n-a prea scăzut, iar între timp la orizont a apărut China, care invadează piaţa europeană cu produse ieftine (deci, competitive), iar Comisia Europeană şi liderii de pe bătrînul continent nu au, faţă de „invazia“ chineză, vreun proiect coerent ori vreo reacţie compactă. Înalţi oficiali de la Washington tocmai au declarat că „practicile economice“ ale Chinei (de exemplu, devalorizarea monedei naţionale pentru a avantaja exporturile) reprezintă o problemă în relaţiile bilaterale. Europa are şi ea, de curînd, o „voce unică“ – în persoana preşedintelui UE Van Rompuy – dar în relaţiile cu China (ca şi în raporturile cu Rusia) liderii europeni reacţionează de la caz la caz, în funcţie de interesele propriei ţări. Preşedintele UE este, de altfel, în continuare o figură mai degrabă palidă, adevăraţii „protagonişti“ continuă să fie liderii ţărilor mari (Angela Merkel, Nicolas Sarkozy, Gordon Brown). Construcţia europeană e în continuare „defazată“.
De altfel, s-ar putea ca în următorii ani „lupta“ să se dea, mai acut ca pînă acum, tocmai între „naţional“ şi „european“, pe alte coordonate decît se întîmpla cu cîteva decenii în urmă. Falimentul Greciei arată cît de şubredă e solidaritatea europeană atunci cînd toată problema se reduce la „de ce să plătească un contribuabil german neglijenţa ori corupţia unui guvern din altă ţară?“.
