În secolul XX, o serie de mutaţii intelectuale, concomitente dacă nu convergente, au făcut ca relaţia de putere să lase din ce în ce mai mult loc relaţiei de dialog între ştiinţă şi religie. Am să enumăr cîteva.

a) În primul rînd, ştiinţele religiei şi-au definit mai riguros statutul de ştiinţe pozitive. Ele îşi reamintesc mereu că se ocupă nu de conţinutul şi valoarea de adevăr a religiei, nu de originea şi evoluţia ei (de pe poziţii evoluţioniste), ci numai de faptul religios observat din diverse puncte de vedere: istoric, psihologic, social. Pe deasupra, fenomenologia religiei, prin proiectul ei de a studia faptul religios în orizontul lui propriu, ca fapt ireductibil la alte dimensiuni, fereşte studiul religiei de „totalitarism explicativ“. Istoricul religiilor, sociologul sau psihologul ştiu foarte bine că materia de care se ocupă nu poate fi explicată „funcţionalist“, că faptul religios nu e de privit exclusiv ca un simplu mijloc de a regla chestiuni sociale, de a organiza lumea exterioară sau mentalul uman, de a produce istorie, morală, ideologie. Mai mult, ocupîndu-se de descrierea faptului religios, de structurile şi tipologia lui, ştiinţele religiei pun în evidenţă existenţa – nu conţinutul, nici valoarea – unui adevăr propriu religiei şi a unui tip specific de raţionalitate religioasă. Ele studiază, de pildă, nenumăratele modalităţi de a exprima în vizibil invizibilul, de a produce vectori simbolici care leagă imediatul cu un alt plan de realitate. Spre exemplu, o cercetare recentă privind cultul budist dedicat lui weikza (mediator uman între lumi, dotat cu puteri extraordinare) analiza stîngăciile comice ale spectacolului ritual de „apariţie“ a personajului. Asistenţa făcea haz de ele, înţelegîndu-le totodată ca aproximare – prin definiţie imperfectă – a supranaturalului.

Pentru credincioşi, greşelile de regie din episodul ritual marcau pa