● John McLaughlin and The Fourth Dimension, To The One, Mediastarz, 2010.
Nu prea văd sensul unui articol-recomandare legat de John McLaughlin. Cei care ascultă genul l-au deificat demult, l-au colecţionat, l-au încadrat în majoritatea topurilor cu cei mai mari chitarişti din toate timpurile. Individul bate spre şaptezeci de ani, a cîntat cu cele mai mari nume din jazz-ul şaptezecist, s-au scris şi cărţi despre el. Nu e posibil să fii ascultător de jazz şi să nu fi luat deja contact cu McLaughlin. Cît despre cei care nu-l ascultă, nu cred că o vor face în urma unui astfel de articol. Nu se cuvine să începi a asculta jazz de la John McLaughlin, la el ajungi după ce ai parcurs deja cîteva cercuri iniţiatice, unele spirituale, altele muzicale. Statutul de legendă al chitaristului fusion, John McLaughlin, se datorează în mare parte trupei Mahavishnu Orchestra care, în spiritul hindu sub care şi-a desfăşurat activitatea, s-a reîncarnat în multiple variante cale de vreo 20 de ani, de fiecare dată cu impact şi rumoare în rîndul jazzofililor. Chiar şi McLaughlin s-a mai reîncarnat artistic, însoţindu-se cu colaboratori din cel mai de vază soi – Jimi Hendrix, Miles Davis, Jaco Pastorius, Jean Luc Ponty. A cîntat în triouri live de chitarişti, alături de nume precum Al Di Meola ori Paco De Lucia, încă de pe vremea cînd genul ăsta de spectacole instrumental-exhibiţioniste nu deveniseră o modă.
Ascultătorii care vin dinspre zona rock ar avea cele mai mari şanse să se bucure de McLaughlin de la prima audiţie, cu condiţia să le pună ceva titulaturi precum Liquid Tension Experiment, Planet X (proiecte fusion ale unor membri Dream Theater) sau Cynic. Deşi, chiar şi în sfera rock, fanii unor astfel de trupe sînt mai degrabă jazzeri care cochetează cu rock-ul (progresiv), ori rockeri care consideră că genul a apus în anii ’70, iar proiectele menţionate sînt experiment
