Acum cîţiva ani, cînd Eugen Ciocan, „Maître Photographe“ situat (pe atunci) la doi paşi de Biserica Albă, m-a invitat la o şedinţă foto în decor şi vestimentaţie de „les années folles“, am rîs contrariat şi m-am recuzat cu măgărească încăpăţînare. Ce să caute antifotogenia mea de mahala printre îngeraşi de ghips, volănaşe, crinoline, lavaliere şi redingote din vremea lui Claymoor? Poate în vreo şarjă anemică la divinele holbări ale lui Giugaru în Titircă şi Trahanache.

Pe scurt, nu m-am dus. În schimb am participat apoi – cu sfînta furie neputincioasă a paseistului împătimit de Bucureşti – la evocarea Mănăstirii Văcăreşti, împreună cu Sorin Dumitrescu, Doina Mîndru ş.a. la Foto Cabinet-ul lui Eugen Ciocan. Nu ştiu cum se face, dar de atunci nu ni s-au mai întîlnit drumurile. Pînă joi 8 aprilie, dimineaţa, cînd i-am vizitat noul sediu, în buricul City-ului bucureştean, pe Lipscani 11, în fostul Han Gabroveni. Urma să cutreier prin expoziţia VERSUS, pentru ca seara să vorbesc la vernisaj, după ce se va fi citit misiva lui Andrei Pleşu, vechi preţuitor al eforturilor artistului. Ei bine, am fost încîntat de idee, de realizare şi de participarea (pro bono!) a atîtor VIP-uri la operaţiunea de sensibilizare a edililor Capitalei întru refacerea vechiului centru negustoresc al Lipscăniei noastre. Musai, prin urmare, să scriu la gazetă şi să vă îndemn la o nostalgică scăldare a privirilor. Nostalgică şi fioroasă totodată.

De ce? Fiindcă VERSUS va să zică pro-punerea unor fizionomii strălucitoare şi a unor anatomii fermecătoare – taman printre mormanele de gunoaie, străzile desfundate, clădirile delabrate, în fine: în oceanul de orori care a devenit perimetrul cu pricina. Ca într-un exorcism disperat. „Chipuri şi măşti ale tranziţiei“ menite să absoarbă urîciunea, să îmblînzească monstruosul, să farmece hidoşenia. Ori să funcţioneze precum acele mase de spumă