Nu cred că doar din pricina obezităţii toată copilăria şi adolescenţa „sportivă“ mi le-am consumat ca arbitru (ori ca portar, uneori şi ca fundaş dreapta) la miuţele de pe „maidanul cu butoaie“ din colţul nostru de mahala. Mai erau şi mania imparţialităţii, cultul adevărului şi directeţii, obsesia bunei-credinţe. N-am să uit niciodată cît de mîndru eram cînd vreunul dintre găliganii înfricoşători de Ferentari, atunci cînd careva „se oftica“ de o decizie sau alta, răcnea scurt şi ultimativ: „Bă! Ce zice Grasu’ aia e!“. Oameni cu cazier beton, violatori, ţigani, cuţitari, huidume ameţitoare care boxau la „Metalul“, se opreau holbîndu-se cuminte la verdictul meu de henţ, fault, ofsaid, penalty, de mi se oprea răsuflarea. Habar n-am ce era-n capul lor, dar scenele mi s-au întipărit pe scutul vanităţii, precum cîmpul heraldic pe blazoanele medievale.
M-am gîndit nu o dată în ultimii ani la chestia asta, din clipa în care, trebuind să-mi contorizez la CV prezenţele în jurii, am descoperit peste douăzeci, de la USR, MCC, Anonimul, Freedom House, UNITER, AFCN, CNC, Gala Societăţii Civile, pînă la Ursus, ori cutare concurs literar pentru liceeni. Şi am, recunosc, o adevărată plăcere a dezbaterii, controversei şugubeţe, negocierilor alambicate, surfilării de orgolii, sforării, şicane şi alte ambiguităţi subtile ori ţepoase, care fac specificul reuniunilor de acest gen.
La UNITER, de pildă, am fost în juriul final în 1994, iar la „Cea mai bună piesă a anului“ am jurizat în 1997, 1998 şi 2010. Hazlie întîmplare: acum (făcînd echipă cu Marina Constantinescu şi Nicolae Manolescu) a fost a doua oară cînd am premiat o piesă de Radu Macrinici – Jack lunetistul.
Cu o singură excepţie (anul trecut), pot să mă laud că am fost spectator înfocat la toate cele 18 Gale ale Uniunii conduse de Ion Caramitru. Bolnav de teatru (şi ignorant întru cinema) de cînd mă ştiu, m
