Cu ceva timp în urmă, am primit un telefon de la redactorul-şef al Dilemei vechi, Mircea Vasilescu, care mă întreba dacă aş fi de acord să scriu despre televiziunile publice, în contextul unui „dosar“ pe care prestigioasa publicaţie urma să îl propună, spre examinare, cititorilor. Acceptînd „provocarea“, am rugat-o pe coordonatoarea temei, Adina Popescu, să-mi sugereze din ce unghi, cu ce „tăietură“ – cum spun jurnaliştii – să abordez subiectul. Mi-a sugerat cîteva „puncte de discuţie“ pe care, eventual, să le ating din perspectiva Consiliului Naţional al Audiovizualului. Ceea ce urmează, nu este, însă, o abordare din această perspectivă.
CNA nu are, potrivit Legii Audiovizualului, nici o responsabilitate directă în legătură cu organizarea, funcţionarea şi, mai ales, îndeplinirea misiunii de serviciu public de către Societatea Română de Televiziune (SRTV). Organizarea serviciilor publice de radio şi televiziune şi controlul parlamentar asupra activităţilor lor sînt reglementate prin lege organică – Legea nr. 41 din 1994, republicată în 2008, după numeroase modificări. CNA îşi spune cuvîntul în legătură cu programele televiziunii publice, numai în măsura în care îşi exprimă, prin vot, concluziile asupra conţinutului unor emisiuni din perspectiva respectării normelor legale privind protecţia minorilor, a demnităţii umane şi a dreptului asupra propriei imagini, pluralismului de idei şi de opinii, corectei informări a publicului, publicităţii.
Preocupările legate de organizarea, funcţionarea, rolul şi misiunea radiodifuziunii publice au, cronologic, la nivel european, două repere importante. La 11 septembrie 1996, Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei adopta o recomandare în legătură cu asigurarea „garanţiei independenţei serviciilor publice de radiodifuziune“. La 10 noiembrie 1997, unul dintre protocoalele adiacente Tratatului de la Amsterdam de
