De curînd am participat la competiţia Roblogfest, secţiunea dedicată blogurilor culturale. După o atentă răsfoire a blogurilor participante, o întrebare simplă mi s-a impus ca necesară: ce este sau ce ar trebui să fie, de fapt, un blog cultural? O voce îmi şopteşte deja la ureche un posibil răspuns: blogul cultural conţine recenzii de carte, recomandări de filme, de concerte sau albume muzicale. Informaţii.
Teoria mea e alta: în general, cultura e ceva ce trebuie să transpară din tonul unui discurs, nu să constituie cu necesitate obiectul explicit al acestuia. Cultura n-ar trebui să fie o medalie pe care ţi-o prinzi în piept pentru a te putea făli în faţa unor neofiţi dornici a se adăpa din fîntîna cunoaşterii. Prefer o abordare care, uzînd de inteligenţă, tratează despre cele mai banale subiecte într-o manieră care să ţină trează atenţia cititorului fără a cuprinde la tot pasul nume de cărţi, autori, compozitori şi aşa mai departe, decît în treacăt – şi cu lipsă de ostentaţie, din considerente justificabile de subiectul pus în discuţie. Comentariul neavenitului cu pretenţii intelectuale e adesea mai deranjant decît sinceritatea celui care-şi foloseşte blogul pentru a depăna mici evenimente cotidiene. Cititorul inteligent va remarca, de bună seamă, folosirea excesivă a citatului, rapelul la autori instituţionalizaţi şi aerul de lejeră superioritate pe care-l oferă vecinătatea unor mari nume. Extrapolînd, procedeul a fost îmbrăţişat cu succes fulminant de către un cunoscut actor de teatru cu vocaţie mesianică, care a îmbrăţişat o carieră de predicator şi înflăcărează minţile unui public căzut în adoraţie în faţa dexterităţii de a jongla cu nume grele şi concepte mustind de înţelepciune. Milenară, desigur.
De fapt, e ca şi cum ai citi doar cărţi despre alte cărţi.
Cînd cultura ca atare, la nivelul produselor sale şi nu al unei mize în slujba căreia
