Investigarea dosarelor fostei Securitati continua sa produca deceptii, surprize, ba chiar mici revelatii. Ce utilitate mai au aceste descoperiri facute in privinta biografiei unor oameni decedati? Merita oare sa masuram, aproape la fiecare pas, cotele decaderii umane din breasla scriitorilor, bunaoara, atunci cand ofiterii-anchetatori si nomenclaturistii epocii socialismului tarziu continua sa-si primeasca pensiile dolofane? Nu e aceasta rasturnare sistematica a ierarhiei vinovatiilor chiar opera ironica a Securitatii?
Nu e era important ca lista informatorilor sa fie mai putin discutata decat lista tortionarilor – impenitenti in genul unui Nicolae Plesita sau Gheorghe Enoiu? Raspunsul la aceste intrebari nu mi se pare deloc simplu.
Mai intai, sa spunem ca societatea civila si tanara generatie crescuta in libertate n-a avut niciodata asteptari de la marii lideri ai Partidului si ai Securitatii? Nimeni nu s-a asteptat ca Ion Iliescu sa condamne comunismul ori ca generalul Nicolae Militaru sa propuna innoirea Armatei romane. Putini au sperat ca “Apelul catre lichele” lansat de Gabriel Liiceanu sa-si faca resimtit efectul. Nimeni n-a crezut ca Adrian Paunescu va deveni peste noapte un admirator al luptatorilor din munti si ca va saruta, intr-un gest epocal de smerenie, mainile tarancii Elizabetei Rizea din Nucsoara.
In schimb, mediile anticomuniste ale anilor 1990 cautau cu disperare modele: nu doar figuri ca marele Corneliu Coposu, venit din labirintul politic al Romaniei interbelice; nu doar dizidenti ca Vasile Paraschiv – admirabila figura a rezistentei muncitorilor. Tinerii, mai ales, doreau sa emuleze modele formate in republica literelor. De aceea, multi si-au tinut respiratia atunci cand Alexandru Paleologu si-a marturisit pacatul colaborationismului in cunoscutele dialoguri cu Stelian Tanase.
Timpul a trecut si s-a d