Chiar dacă înţeleg şi accept multele rezerve ale specialiştilor faţă de istoria orală, am fost şi am rămas un mare consumator în domeniu. Pentru istorici, mărturiile de acest fel păcătuiesc, desigur, prin subiectivism, partizanat, egocentrată decupare din context, trebuind numaidecît coroborate cu arhivele, cu alte mărturii, antinomice adesea, cu certificări sau amendări instituţionale ş.a. Au, adică, prea multă carne, sînge, lacrimi – şi prea puţin os. Însă pentru cititorul comun, tocmai palpitul viu, intens irigat emoţional, exemplul uman vizibil, audibil devine captivant şi convingător prin exact ceea ce declanşează instinctiv mefienţa cercetătorului.

Aşa se face că de ani buni mi-am hrănit paseismul cu stufoasele, adeseori hipnotizantele poveşti ale unor doamne şi domni din vechii Bucureşti, adunate cale de cîteva decenii de Victoria Dragu Dimitriu, am cutreierat etnopolitic de la dreapta interbelică la stînga şi-napoi prin caruselul de istorii legate de echipele „regale“ de sociologie coordonate de Dimitrie Gusti, odată cu cărţile dialogale realizate de Zoltan Rostaş, ori am plecat din raiul bănăţean în exilul distrugător din Bărăganul anilor ’50, alături de eroii abordaţi de Smaranda Vultur şi Daniel Vighi. Un adevărat eveniment în materie îl constituie cele trei volume de Experienţe carcerale în România comunistă, proiect demarat în martie 2007 la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România, care cuprind zeci de interviuri cu foşti deţinuţi politici din toate zonele ţării, oameni cu vîrste, profesii, învinuiri şi calibre diferite, dar care au traversat aceleaşi pustiuri, au trecut prin aceleaşi cazne, disperări, speranţe, cu acelaşi spectru al morţii, fricii şi terorii, fie ei arestaţi şi condamnaţi în 1949, 1958, 1968 sau 1981. După volumele din 2007 şi 2008, a apărut acum, la Polirom, tomul al treilea (autori: Andrei Lascu, Alexand