Shanghai 2010, prima expozitie universala organizata intr-o economie emergenta, constituie punctul culminant al unui an 2009 marcat de afirmarea puterii Chinei pe scena internationala, de la reuniunea G20 din Londra si pana la summitul de la Copenhaga. Relansarea economiei mondiale, sistemul financiar, climatul etc: in toate aceste mari dosare internationale, China a dat dovada de o determinare deosebita in urmarirea intereselor nationale. Este vorba de aroganta, asa cum o prezinta unii, a unei tari care cunoaste trei decenii de expansiune economica, cu o crestere de 8,7% in mijlocul celei mai grave recesiuni mondiale din 1929? se intreaba dr. Claude Meyer, profesor la Sciences Po si autor al cartii China sau Japonia: ce lider va avea Asia?, intr-un editorial publicat in Le Monde.

De fapt, o cu totul alta tonalitate se degaja din raportul prezentat Parlamentului, in martie 2010, de guvernul chinze: liderii comunisti fac dovada unei constientizari acute a provocarilor carora tara trebuie sa le faca fata, daca vrea sa-si recastige rangul pe care l-a detinut, dupa o eclipsa de doua secole.

Tripla dependenta economica de mediul extern

Pe plan intern, principala sarcina este reformarea modelului economic si corectarea dezechilibrelor sociale create. In ciuda puternicului potential de crestere, economia Chinei este depedenta de mediul extern intr-un triplu sens: pietele de export, tehnologiile si materiile prime, noteaza profesorul francez.

Cota exporturilor in PIB a crescut de la 20% la 40 % intre 1996 si 2008, in timp ce ponderea consumului gospodariilor a scazut de la 47% la 37%. Modelul de crestere trebuie deci recalibrat spre piata interna dar economia va ramane mult timp vulnerabila la cererea mondiala.

Un alt handicap: productia industriala depinde in proportie de 70% de tehnologiile externe; obiectivul este in