Nu demult, la o dezbatere organizată de Societatea Academică din România despre descentralizare şi management în cultură, cineva a afirmat ca în tranziţia de la nivelul central la cel local unul dintre lucrurile cele mai importante de care administratorii trebuie să ţină cont sînt emoţiile celor “mutaţi”, managementul acestor emoţii. A urmat o răsuflare generală de aprobare, era ceea ce majoritatea aştepta, dar nimeni nu îndrăznea să spună. În cultură contează relaţiile interumane, compatibilitatea discursurilor şi a intereselor.

M-am întrebat ce anume ar putea determina ca o discuţie care ar trebui să fie despre management şi politici culturale să cadă atît de uşor într-o discuţie în care observaţiile la obiect vădesc totuşi faptul că există o înţelegere clară a faptului că totul este doar un spectacol necesar, că aproape nimic nu se va schimba, în fond, în felul în care merg lucrurile. În ce măsură ce se întîmplă este o consecinţă a unei tensiuni dintre nevoia de conectare la dinamica reală a nevoilor publicului şi a ofertei actorilor culturali, birocraţia specifică sectorului public şi natura activităţilor şi bunurilor culturale, purtători de identitate şi valoare economică în acelaşi timp? Ce implicaţii are asupra activităţii sectorului public cultural faptul că materia primă şi produsul final al activităţii culturale au o valoare fluidă, care nu este complet traductibilă în beneficii financiare (de fapt, acestea sînt considerate secundare chiar şi de partizanii valorii economice a culturii!) şi nici nu este clar ce impact social are sprijinirea anumitor sectoare culturale în defavoarea altora la un moment dat?

În lipsa unor ţeluri obiectivate (prin discurs, desigur, dar uneori discursul este atît de uzat încît argumentele par superflue iar contrargumentele absurde), prin comparaţie cu educaţia, sănătatea, asistenţa socială, dezvoltarea regională d