Am îndoieli că acelora care au gîndit reţeaua Facebook în forma ei iniţială le-ar fi trecut prin minte că vor facilita dezvoltarea unor tipare comportamentale atît sociale cît şi individuale, creînd noi reflexe cotidiene; şi de ce să n-o spun, azi, în anul de graţie 2010, pe cît de bizare, pe atît de absurde.

Oricine şi-ar propune acum să dezvolte o nouă aşa-zisă „reţea socială” ştie că la baza acestui business există două principii imbatabile. Unul de ansamblu, care ţine de obligaţia noastră de a fi informaţi, de cunoaştere, celălalt la nivel inter-personal dat de narcisismul fiecăruia dintre noi, de nevoia organică de recunoaştere. Facebook, ca toate celelalte reţele de socializare (Twitter, Hi5) a dus acest al doilea principiu la extrem, în dauna primului. În fapt, reţeaua/matricea e atît de vastă încît a devenit un mediu in sine.

Cînd nu exista decît telefonul fix şi televizorul aveam oracolul. Ce credeam fiecare despre stăpîna lui (nu-mi amintesc de vreun tip care să fi fost proprietarul unui astfel de caiet!) ne definea pe noi înşine. Lungimea sau laconismul mesajului, caracterul lui (amuzant, sincer, obraznic, misterios, încifrat), felul în care era „upgradat” (cu desene, fotografii, decupaje din reviste, flori presate etc.) vorbea despre fiecare dintre noi, neexistînd o secţiune de profil dedicată. Era un omagiu mai mult sau mai puţin inocent adus celei care ne făcea onoarea de a ne înscrie pentru totdeauna în memoria ei. Oracolul trecea din mînă în mînă, dar nu era un instrument de socializare decît incidental (în măsura în care aveai acces la textele celor care se „logaseră” înaintea ta); ştiai cum şi cît te expui odată ce acceptai participarea. Totul era pe faţă, deschis şi, odată consumat, urma să fie arhivat de proprietara de drept. Başca, un amănunt important: administratorul oracolului era de regulă o persoană cunoscută şi apreciată. Ră