12-14 mai, Bucureşti, prima ediţie a Forumului Educaţiei, eveniment susţinut de trei organizaţii neguvernamentale: Fundaţia Dinu Patriciu, Liga Studenţilor Români din Străinătate şi Grupul Educativa. Peste 200 de invitaţi provenind din mediul instituţional, universitar şi preuniversitar, societatea civilă şi mediul privat, specialişti în educaţie, atît din România cît şi din străinătate, au dezbătut şi analizat problemele cu care se confruntă sistemul educaţional românesc, încercînd să găsească soluţii.

S-a întîmplat ca Forumul Educaţiei să pice tocmai în zilele acestea. Zile agitate, de proteste, mitinguri, sindicalişti, ameninţări, disperări. Chiar în prima zi a conferinţei, traversînd Parcul Izvor, am trecut pe lîngă o manifestaţie în faţa Palatului Parlamentului. „Muream de foame şi pînă acum“ – spunea cineva, „acum voi muri cu 25% mai repede“.

Deşi în parc era haos mioritic, puţin mai sus lucrurile intrau într-un soi de normalitate occidentală. Societatea civilă, acuzată de multe ori de neimplicare, se pregătea de data aceasta să se aşeze raţională la masă, alături de reprezentanţi ai Guvernului, şi să dezbată, departe de politic şi ambiţii electorale, eterna problemă a „calităţii educaţiei în România“.

Credeam că va fi o conferinţă de tip discursuri şi pseudoimplicare. Mă pregăteam să aud lozincile binecunoscute; problema educaţiei se acutizează de la an la an – dar ce ar fi fost nou?; miniştrii vin şi pleacă, mai ciuntesc, mai cîrpesc, se mai fac că lucrează – nici acestea n-ar fi fost revelaţii; sistemul de învăţămînt e la pămînt, profesorii nu mai sînt motivaţi – repetitivitatea discursurilor şi nimic altceva. Totuşi, cu ce m-a „prins“ acest forum? Probabil prin organizare, probabil prin alegerea invitaţilor sau prin felul logic al abordării temelor. Cu siguranţă însă, inedită şi surprinzătoare a fost prezenţa la conferinţă a m