A fost un pictor genial, născut în Creta. Majoritatea operelor lui pot fi admirate în Catedrala din Toledo. Pentru că numele său este atît de cunoscut, un grec şi un spaniol au hotărît să-l folosească. Atunci cînd au deschis restaurantul din Bruxelles, aşa i-au spus: „El Greco“. Este aşezat central, în Grand Place, în drumul turiştilor şi al vizitatorilor care, între două zile de vizită la sediile instituţiilor comunitare, au răgaz de o cină „cu grupul“. Meniul nu este grozav de variat, se bazează pe specialităţile greceşti şi este însoţit de un număr de cîntec şi dans susţinut chiar de cei doi patroni. În decoraţiunile interioare nu găseşti nimic care să te ducă cu gîndul la genialul pictor cretan. În schimb, pe peretele de deasupra barului, se lăfăie cea mai mare colecţie de bancnote pe care am văzut-o, vreodată, în vreun restaurant.

Din motive pe care încă nu le cunosc (dar pe care mă străduiesc să le aflu), toate grupurile de români, care vizitează Parlamentul European la invitaţia europarlamentarilor noştri, au în program o cină la exact acest restaurant. Cred că este, pur şi simplu, o tradiţie veche din perioada negocierilor de aderare. Vorbim de o perioadă mai mare de un deceniu deoarece, pe amintitul perete, se găsesc lei româneşti de dinainte de denominare, lei vechi, carevasăzică. După ce îţi trece fireasca pornire de a regăsi bani din ţara-mamă, începi să te uiţi la ce fel de alte bancnote mai sînt agăţate la vedere. Printre ele, toate cele care nu mai sînt. Între aperitivul standard, cu multe măsline cam seci şi cu icre plăsticoase (zacusca este foarte bună, în schimb) şi inevitabilul gyros, ai timp berechet să admiri franci francezi, mărci germane, lire italiene, guldeni olandezi. Ba chiar şi local-defuncţi franci belgieni. Sînt, evident, şi lire sterline. Regina parcă îţi zîmbeşte de acolo, de sus, de deasupra barului şi îţi reaminteşte că ei