Aşa cum am mai avut ocazia să remarc înăuntrul acestei rubrici, tema reprezentării scenice a dramaturgiei naţionale este una perenă, eternă, imuabilă, inamovibilă, inatacabilă şi inalienabilă. Nici nu mai este, de fapt, o temă; e o fatalitate. Nu ştiu la alţii cum o fi (adică mai ştiu eu cîte ceva...), dar, la noi, cu cît se vorbeşte mai mult despre un lucru, cu atît se face mai puţin pentru el. Ceea ce e valabil, evident, şi în această privinţă. Îndeobşte, cei care fac – în speţă: spectacole (bune) cu texte româneşti – nu prea vorbesc despre ele. Şi invers. În lumea pe dos care este însă teatrul, se mai întîmplă, totuşi, ca nedreptăţile să se corecteze, cîteodată, de la sine – altfel spus, de la alţii.

Despre spectacolul intitulat Identităţi auzisem nu de la cei care l-au făcut – regizorul Victor Ioan Frunză şi scenografa Adriana Grand, sub firma Teatrului Dramatic „Maria Filotti“ din Brăila –, ci de la cei care l-au văzut mai demult. Am tot sperat să ajung şi eu la Brăila, ca să-l văd „la el acasă“, pentru că auzisem, de asemenea, că spectacolul se joacă nu pe scenă, ci în diferite locuri (sau „locaţii“, cum se zice în noua limbă de lemn) din clădirea teatrului. Or, clădirea teatrului brăilean este una dintre cele mai frumoase edificii din ţară, un adevărat monument arhitectonic şi un exemplar admirabil restaurat de artă decorativă aplicată unui scop aşa-zicînd de consum. De obicei, clădirile de acest fel funcţionează pe post de muzee, indiferent de firma pe care o arborează; la Brăila, un „management“ inteligent şi pasionat a făcut, în ultimii zece ani, ca zidurile superbe, dar moarte să adăpostească un teatru viu, oricît de imperfectă ar fi (fost), într-o ipostază sau alta, această viaţă. Drept care, la ora de faţă, Teatrul „Maria Filotti“ continuă să avanseze, într-o inerţie prielnică, prin spectacole cu ambiţii artistice declarate. Despre care vorbeş