Ceva mă leagă de Octavian Nemescu, cu mult mai adevărat şi mai durabil decît ar fi putut-o face o întîlnire fără urme în haosul dezmăţat al vieţii. Şi poate că acel ceva e tocmai naivitatea noastră inhibată, nutrită de experienţe nu de puţine ori descumpănitoare în ordinea spiritului, dar şi o generozitate exhibată, fixată pe încrederea în semeni, ceea ce ne împiedică, îndeobşte, să ratăm marile şanse ale inimii. Chiar dacă nu se recunoaşte ca atare, Octavian Nemescu este un romantic în fază cronică, adică un cruciat al restaurării totalitarismului vieţii şi cunoaşterii pe baza recuperării unei dimensiuni mitologice şi a unei cosmologii spiritualizate. Pledoaria sa vizează un nomos esenţial: reconectarea şi reconjugarea binelui, frumosului şi adevărului într-o lume în care cele trei valori suverane au ajuns să trăiască într-un spaţiu non-gravitaţional, incapabil să le strîngă laolaltă. O lume pentru care Octavian Nemescu este, neîndoios, un inadaptabil, inadecvabil şi incoercibil.

Şi totuşi, desantul său are drept stindard tocmai adaptarea, adecvarea şi coerciţia dimensiunii estetice la una etică. Ce altceva decît categorii morale sînt gravitatea, puritatea ori pateticul? Or, muzica lui Nemescu musteşte de solemnitate şi adîncime, de candoare şi limpezime, de ardoare şi pasiune. Cea mai mare insultă care se poate aduce creaţiei sale este să spui că e doar frumoasă, căci aprecierea aceasta, în izolarea ei critico-estetică de tip modern (ori monden) vizînd zona gusturilor şi a plăcerii, este dacă nu denigratoare, cel puţin total improprie. Compozitorul nu-şi durează muzica pentru plăcerea cuiva. Aceasta nu înseamnă că Octavian Nemescu se leapădă neapărat de frumuseţe, ci aspiră la neizolarea esteticului de rest, adică de tot ce-l face să fie. De altfel, simt că, în sinea lui, Octav nu dă doi bani pe teoria estetică, vană şi futilă speculaţie, cît despre este