Concordia discors este maxima latinească ce defineşte cel mai bine controversata Lege a educaţiei. O lege care ar trebui să jaloneze viitorul educaţiei al cărei prezent îl ştim şi care din păcate nu e aşa cum ni-l dorim. Şi asta pentru că educaţia, învinsă, dar nu înfrîntă, aşteaptă răbdător un moment oportun şi o aşezare favorabilă pentru a ferici din nou poporul român. Fericire pe care nu o poate însă aduce prin propriile sacrificii şi înrobirea slujitorilor ei.
O lege care din păcate oscilează între sublim, ridicol şi şocant, în sensul că include destule articole în deplină concordanţă cu aşteptările dascălilor, părinţilor, elevilor şi studenţilor, dar şi multe lucruri în totală discordanţă, care nu numai că nu se suprapun cu dorinţele partenerilor sistemului, ci sînt în total dezacord cu ele. Sînt constatări după o foarte scurtă perioadă de dezbateri publice, dar mai ales după discuţiile aprinse şi contradictorii din comisia de specialitate din Parlament.
O lege care „stă la coadă“ şi speră să fie dezbătută şi aprobată în regim de urgenţă, alături de Legea salarizării şi Legea pensiilor. O companie care nu pare şi nici nu este o simplă coincidenţă. V-o confirmă un dascăl care, în timp ce scrie aceste rînduri, este un vechi salariat, iar la apariţia lor în revistă va fi un nou pensionar. Şi căruia, în ultima lună ca salariat, în semn de răsplată după 44 de ani de muncă în aceeaşi unitate, i se ia un sfert din salariu, iar ca umilinţa să fie deplină, în prima lună de pensie urmează să primească cu 15% mai puţin din dreptul legal pe care l-a cîştigat cotizînd o viaţă de om, şi nu ca pomană de la stat.
Ei bine, făcînd abstracţie de această stare, voi încerca să-mi exprim cu detaşare şi obiectivitate, atît cît e omeneşte posibil, părerile şi opiniile privind Legea educaţiei. În ciuda faptului că, vorba dlui Andrei Pleşu, la această vîrstă apare