Plouă îndărătnic şi la televizor cu litere de o şchioapă este anunţat codul galben de sărăcie. Am ajuns acasă, stau de vorbă cu ai mei, care au feţe lungi şi obosite. Tata spune că nu e optimist, că golăneala s-a extins şi că toţi lucrează după ureche, că se fură ca în codru, că fiecare e preocupat strict de buzunarul propriu şi că nu vede nicio mişcare de rezistenţă. Aud că în Bucureşti e o căldură neplăcută, umedă şi apăsătoare. Îl ascult şi mă gîndesc la întîlnirea de vineri cu reprezentanţii Administraţiei Fondului Cultural Naţional (AFCN) şi la ultimul text pe care l-am scris despre reducerile bugetului Ministerului Culturii. Îmi amintesc despre Carl Menger, care spunea că devin bani acele bunuri care sînt observate de oameni în timp că le pot oferi cea mai puţină bătaie de cap în obţinerea lucrurilor pe care le vor şi pe care trebuie să le obţină negociind şi schimbînd între ei lucrurile de care dispun. Economiștii spun că funcţia banilor este de a evita nevoia coincidenţei dintre lucrurile pe care şi le doresc şi pe care le pot oferi oamenii.

Am scris că bugetul oferit de Minister Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu în 2010 este doar cu 400.000 lei mai mic decît cel pentru toate proiectele culturale, administrat de AFCN. Mă înşelasem, e mult mai rău de atît. AFCN este o instituţie care îşi obţine veniturile nu doar din banii oferiţi de MCPN, ci în primul rand din colectarea de venituri din diferite surse. În 2010 suma oferită AFCN a fost sub 500.000 lei, deci mai puţin de o treime din banii oferiţi Festivalului de la Sibiu. În 2009 suma era mai mare, dar s-au operat reduceri bugetare de 100.000 în septembrie. Atunci AFCN a început să între în fondurile colectate în ultimii ani din sursele care îi asigură acestei instituţii aşa-numitele venituri propri. A intrat în acest fond anul trecut, pentru a acoperi obligaţiile asumate fată