În ultimii 20 de ani, în România, şpaga a devenit sport naţional: cadrele medicale trebuie motivate suplimentar pentru ca bolnavul să beneficieze de un tratament mai bun în spitale, angajatul din administraţie trebuie motivat, la rîndul său, pentru a-i răspunde mai prompt contribuabilului aflat în faţa ghişeului, managerii companiilor private, care vor să facă afaceri cu statul, ştiu că trebuie să dea şpagă pentru a obţine contracte publice, în tribunale dreptatea se împarte, de prea multe ori, în funcţie de cine plăteşte mai mult, iar lista ar putea continua la nesfîrşit. Cînd discutăm despre acest fenomen, trebuie să facem diferenţa între şpaga oferită bugetarului „de rînd“, cel din spitale, şcoli sau din administraţia centrală şi locală, şi şpaga oferită la nivel înalt. În primul caz, este vorba despre sume de bani mici sau medii, fie acordate benevol de cetăţeni drept recunoştinţă pentru serviciile prestate, fie pretinse de către cei aflaţi în slujba cetăţeanului pentru a-şi onora sau încălca obligaţiile de serviciu.
Luate individual, sumele nu sînt foarte mari, însumate însă, ajung la cifre respectabile. Astfel, conform unor studii recente, numai în spitale cuantumul anual al plăţilor informale se ridică la 360-500 de milioane de euro.
În ceea ce priveşte şpaga la nivel înalt, aici nu mai discutăm despre sume de bani mici sau medii, ci despre sute de mii sau chiar milioane de euro plătite funcţionarilor publici aflaţi în poziţii-cheie, funcţionari care, la rîndul lor, au dat şpagă pentru a ajunge în poziţiile respective.
Anual, statul cumpără bunuri şi servicii echivalente cu 10% din PIB (sau 12 miliarde de euro), iar anchetele realizate de jurnalişti au dezvăluit faptul că nivelul „comisionului“ plătit de companii pentru a obţine contracte cu statul este de 10-30% din valoarea contractelor. Prin urmare, putem uşor să ne imaginam că sumele