Orice lectură e o intruziune, la urma urmei, chiar dacă una dorită, premeditată de autor. Iar printre multiplele modalităţi oblice, uşor perverse, de apropriere a unui scriitor e şi cea a curiozităţii axate pe lecturile celui care ne-a devenit necesară lectură. Nici în această privinţă, Cioran nu se lasă abordat şi descifrat cu uşurinţă, trimiterile directe la surse sau citatele complete din lucrările care l-au marcat fiind aproape inexistente de-a lungul operei sale. Vagi indicii, nume amintite ici-colo, texte majore evocate en passant, da, dar îndeosebi ecouri subînţelese, făcînd apel direct la competenţa enciclopedică a cititorului, asta în cazul în care îl preocupă reconstituirea filiaţiilor.
„Îmi place să citesc ca o portăreasă: identificîndu-mă cu autorul şi cartea. Orice altă atitudine mă trimite cu gîndul la un ciopîrţitor de cadavre“, afirmă el tranşant şi pătimaş, după bunul obicei, în Neajunsul de a te fi născut. Interesant ni se pare faptul că, deşi influenţa unor gînditori precum Nietzsche, Schopenhauer, Şestov, Bergson, ca să nu mai vorbim de misticii din Vest şi din Est, de gnostici şi budişti, sau de marii artişti ai pilulelor savant otrăvite, ca Chamfort sau La Rochefoucauld, este indiscutabilă şi relativ uşor de argumentat, Cioran se plasează – tardiv, ce-i drept – sub semnul unui mare romancier francez, pesimist şi filosofic dezabuzat, ca şi el. Astfel, în Tentaţia de a exista, gînditorul notează: „Amintiţi-vă mai degrabă de vorbele lui Flaubert: „Sînt un mistic şi nu cred în nimic“. Văd aici refrenul timpului nostru, „un timp infinit de intens şi fără substanţă“. Altundeva, în Caiete, Cioran recidivează: „Sînt un necredincios care nu citeşte decît gînditori religioşi. Motivul profund e acela că doar ei au atins anumite abisuri. Laicii sînt refractari sau inadecvaţi“.
O primă – şi poate unică – concluzie se impune, cred, în ceea ce-