Era prima zi de primăvară, cu un vînt rece care bătea cu putere, iar eu mă plimbam pe Mariahilfer Strasee, în Viena. Am auzit o conversaţie între trei tineri. Vorbeau sîrbeşte despre un eveniment la care participaseră şi bosniaci, şi croaţi. Mi-a atras atenţia nu neapărat limba, pe care o auzi adesea în metroul şi pe străzile din Viena, ci o expresie pe care unul dintre ei a folosit-o: „Nu m-am aşteptat să găsesc acolo aşa de mulţi oameni care vorbesc „limba noastră“, a spus el. Prin „limba noastră“ nu se referea la o anumită limbă – sîrbă, bosniacă sau croată. Tînărul a spus „limba noastră“ în mod intenţionat, în loc să se refere la limbă în mod particular, aşa cum ar fi fost corect politic. „Limba noastră“ este expresia utilizată de refugiaţi sau imigranţi – sau de un grup mixt de oameni din fosta Iugoslavie care se întîlnesc în străinătate – pentru a denumi limbile lor diferite.
Refuzul de a dezbate
Adevărul este că limba lor comună, în care se înţeleg, nu mai are un nume comun. Nu mai este sîrbo-croata de pe timpuri. Cînd unul dintre cei trei tineri a spus „limba noastră“, a făcut-o pentru a denumi numitorul comun care s-a stabilit ca normă după războaiele din fosta Iugoslavie. Serveşte ca un nume de cod pentru intenţiile bune: nu sîntem duşmani, încă ne putem înţelege unii cu alţii, în ciuda a ceea ce s-a întîmplat.
Spre surpriza mea, am simţit o reacţie fizică la acele cuvinte, un val de căldură care m-a mîngîiat. Acei tineri comunicau în acea limbă-fără-nume, şi asta contează pînă la urmă. Erau foarte tineri, adolescenţi, îmbrăcaţi în haine de oraş, negre. Probabil venind din Serbia, pentru a vizita Viena.
Din senin, m-a lovit ideea că aparţineau unei generaţii care a crescut după izbucnirea războaielor. La propriu, am simţit-o în stomac. S-au născut, poate, chiar după ultima mea vizită la Belgrad, acum 17 ani? În acea zi de primăva