Poate că cel mai însemnat beneficiu pentru ţara organizatoare a Campionatului Mondial de Fotbal din 2010 trebuie privit prin prisma capitalului simbolic cîştigat prin asocierea, cu bătaie lungă, dintre Africa de sud şi vuvuzela. În termeni practici, o vuvuzelă face cam cît două, trei campanii de promovare a turismului. Putem vorbi deja de o isterie în toată regula. Termenul a prins imediat şi la toate nivelurile: de la microbistul simplu la redacţiile unor importante reviste de cultură, toată lumea ştie ce e o vuvuzelă şi îi pronunţă numele cu vinovată plăcere. Îi prevăd un viitor strălucit. Ineditul instrument de suflat va fi multiplicat şi piratat la cote nemaiîntîlnite, impulsionînd economiile Lumii a Treia. E cadoul perfect: copii şi adulţi se vor întrece deopotrivă întru distructiva desfătare a urechilor celorlalţi. Adică a celor care încă nu au primit una. Agenţiile de turism din toată lumea nu vor întîrzia să speculeze publicitar inspirata găselniţă prin slogane ce vor trimite la „Ţara vuvuzelei”, în timp ce, pentru publicul român, formula „Să se dea cîte o vuvuzelă, să ajungă la toţi” se va dovedi, cred, imbatabilă… Peste ani, puţini îşi vor aduce aminte de rezultatul partidei dintre Chile şi Elveţia. De vuvuzelă vor ştii, însă, cu toţii.

Că tot vorbeam de turism: de ce nu ne-am gîndit noi primii la asta? De ce nu iniţiază Ministerul Turismului o campanie asemănătoare? Dar ar fi oare viabilă o astfel de soluţie, meşteşugit adaptată la spaţiul mioritic? Ca un mic exerciţiu de imaginaţie, haideţi să ne imaginăm un pîlc de ciobani oieri români, paşnici şi ospitalieri, scoţîndu-şi molcom fluierele din traistele pline cu caş şi urdă şi însăilînd o doină lacrimogenă. Mda. N-are nici un haz. Puţini străini vor fi dispuşi să-şi petreacă vacanţa ascultînd povestea deprimantă a etnogenezei poporului român. Ar trebui ceva mai spectaculos, de pildă, vreun perso