S-ar putea spune că deviza EURODOC este „Join the network!“. Cu alte cuvinte, dacă vrei să exişti pe piaţa internaţională de film documentar trebuie să faci parte din reţeaua ai cărei membrii sînt peste 500 de profesionişti din 42 de ţări. În urmă cu cîţiva ani, pentru realizatorii şi producătorii români de documentare totul putea să pară foarte simplu: pui pe hîrtie un proiect, aplici cu el la C. N.C. (pe atunci, singura sursă reală de finanţare din România), dacă ai noroc, obţii nişte bani, faci filmul pe care (din nou cu un pic de noroc) îl vor vedea cîteva sute de oameni şi aventura se opreşte aici.

Întrebările au început să apară pe parcurs. Cum distribui un film? Cum îl comercializezi? Cum poţi face rost de finanţări din alte ţări? De ce un film chiar dacă e bun nu este admis la festivalurile internaţionale de gen? Atunci, descoperi treptat că ai de-a face, ca peste tot, cu o întreagă „industrie“, e adevărat mult mai creativă şi cu reguli mai puţin stricte decît în alte domenii, cu acel network în care trebuie să te remarci, să te faci cunoscut pe plan internaţional.

Programul EURODOC care a avut de la bun început sprijinul programului MEDIA al Uniunii Europene, precum şi al C.N.C.-ului din Franţa şi-a propus să-i întîlnească pe profesioniştii filmului documentar, să-i ajute să-şi prezinte proiectele şi să şi le adapteze cerinţelor pieţei, să-şi facă relaţii şi, astfel, a devenit cu timpul indispensabil pentru co-producţia de film documentar. De fapt, a creat o nişă de comunicare în care realizatorii/producătorii independenţi (în România de cele mai multe ori sînt aceeaşi, căci la un moment dat îţi este mult mai la îndemînă să-ţi produci propriul tău film) şi experţii din domeniu vorbesc un limbaj comun.

Aceşti experţi sînt nume precum Thierry Garrel, Erkki Astala, Serge Lalou sau Jacques Bidou, producători importanţi care au jonglat cu b