Uliţkaia către Hodorkovski,
15 octombrie 2008
Stimate Mihail Borisovici,
Mă bucur foarte mult că am ocazia să vă scriu. Bunicii mei au stat în închisoare peste 20 de ani, la fel şi prietenii mei din generaţia anilor ’60. Aceasta este o temă foarte importantă pentru literatura rusă – atît de importantă, încît acum o lună am scris o prefaţă la cartea Prin închisori a lui Eduard Limonov, un om cu multe faţete şi nu foarte respectabil. (N. red.: – Limonov, cunoscut pentru incidentul filmat de BBC în care a tras cu puşca în direcţia oraşului Sarajevo în timp ce se afla alături de Radovan Karadzic, este liderul Partidului Naţional Bolşevic din opoziţie. Vezi Andrew Meier, „Putin’s Pariah“, The New York Times, 2 martie 2008). Sînt şi editorul coordonator al unei cărţi pentru copii, Crime şi pedepse, care vorbeşte tot despre istoria închisorilor, tipuri de pedepse etc. Astfel încît, dacă chiar ne vom întîlni – ceea ce îmi doresc foarte mult – aceasta ar fi una din chestiunile despre care aş vrea să discutăm.
După cum ştiţi, există două puncte de vedere privind experienţa din închisoare: Soljeniţîn susţinea că te întăreşte şi că este foarte valoroasă, în timp ce un alt deţinut, mai puţin norocos, Varlam Şalamov, era de părere că nu aduce nici un beneficiu vieţii umane obişnuite şi că nu are nici o relevanţă în afara închisorii.
M-am împrietenit cu (disidentul) Iuli Daniel în ultimii lui ani de viaţă. Nu îi plăcea să vorbească despre perioada de detenţie, dar am avut impresia că pentru el a fost o piatră de încercare foarte importantă, legată, în mintea lui, cu experienţa de pe front. Dar, oricum ar fi, pentru dumneavoastră acestea nu sînt încă amintiri. Este viaţa dumneavoastră de acum. Cum reuşiţi să rezistaţi? Nu simţiţi că trăiţi un coşmar? Aş vrea să ştiu cum s-au schimbat valorile dumneavoastră: ce lucruri care erau importante în afara
