Scriam aici săptămîna trecută despre intervalul 2-9 iunie petrecut la Florenţa şi recunoşteam că – feeric de la natură, sceptic hedonist, plin de dulcea lehamite levantină, tradiţionalist eurocentric şi naţionalist luminat – eu nu am nimic din febra turistică omnidevoratoare de tip japonez, ahotnic fiind deopotrivă de natură şi cultură, de asprimile perenităţii şi dulceaţa efemerului. De reverii fabuloase, paseism ecumenic şi romantism bibliografic, dar şi de observaţia etnopsihologică intensă şi acidă, cu bogată bîrfire sociologică.
Extazul plimbărilor cu Tania, în care facem infinite presupuneri despre cuplurile care ne ies în cale, cărora le prefirăm specificul profesional, afectiv, etnic, religios, le comentăm vestimentaţia, gesticulaţia, statutul social, jubilaţiile secrete, frustrările, complexele şi iluziile compensatorii – nu este egalat decît de mania contemplativă (un colţ de stîncă sau un Rembrandt, un corb rotindu-se în tăcerea văzduhului, o cascadă vivaldiană, un luminiş de Bach cu Glenn Gould, un detaliu marmorean de Donatello, platanii din Lisboa, melcul de la Antim, trandafirii de la Cozia, străduţele din Siena, „stînca lui Franz Joszef“ de la Stîna Regală, şoimii vînători de la castelul Karlstein ş.a.m.d.) şi fervoarea glosatorie cu care comparăm seminţiile cuprinse de sfîntul sentiment turistic al existenţei: ameţitoarea pasionalitate hispanică, glacialitatea la patru ace a nordicilor, expansionismul logoreic al slavilor, infantil-iluzoria omnipotenţă americană, alintul narcisiac al francezilor, flegmatismul imperial, subtil-colonizator (şi ţăcănit cît cuprinde) al englezilor, sentimentalismul ortodox, pitorescul rebel protestant, severitatea coregrafică, de minaret muzical, a islamicilor, misterul colorat, dar de-o cruzime nemărginită, al asiaticilor... etc. Florenţa nu avea cum să facă excepţie.
Pe de o parte, am observat cu stupo