Nu se ştie cînd şi dacă Uniunea Europeană va include şi Turcia. Ţările care susţin aderarea Turciei nu sînt prea numeroase şi majoritatea europenilor sînt mai degrabă împotriva acceptării acestui stat. Scepticii invocă în primul rînd argumente religioase. Ţările europene au oricum dificultăţi în ceea ce priveşte integrarea cetăţenilor musulmani. Aşa că nu e de mirare că Marea Britanie, Franţa şi Germania – unde există comunităţi importante de turci şi curzi – se numără printre statele cele mai sceptice cu privire la includerea Turciei în UE. Dincolo de problemele politice, sociale şi economice, există şi o dimensiune culturală a chestiunii.

În Marea Britanie, de pildă, comunităţile de musulmani au ajuns să formeze entităţi distincte, evoluînd de la stadiul iniţial de asimilare în cadrul societăţii majoritare la cel de enclavizare. Nu e un secret faptul că cei mai mulţi imigranţi musulmani trăiesc în cartiere izolate, de regulă la periferia oraşelor şi a societăţii. Nici în Franţa – în ciuda numeroaselor politici şi instituţii integraţioniste – musulmanii nu au fost asimilaţi de societate. Multiculturalismul a eşuat tocmai pentru că, în loc să susţină cu adevărat integrarea, a facilitat crearea unor „societăţi paralele“. Germania nu este nici ea străină de aceste probleme.

Wissenschaftsrat – instituţia federală care acreditează universităţile şi oferă consultanţă pentru programe educaţionale din Germania – a înaintat la începutul anului o serie de propuneri referitoare la formarea de profesori de religie, imami şi teologi în unităţile de învăţămînt superior. Documentul a stîrnit agitaţie în mediul academic: organizaţiile islamice au dezbătut propunerile în diverse foruri, în vreme ce reprezentanţii bisericilor catolice şi evanghelice şi-au împărtăşit speranţele şi îngrijorările. Wissenschaftsrat a propus ca două-trei universităţi să includă în curricu