În cazul în care acum un an şi jumătate Guvernul Boc ar fi anticpat corect dezastrul ce urma să vină şi ar fi pus în aplicare un plan bine articulat de redresare economică, astăzi nu ar mai fi fost în situaţia înecatului care, încercând cu disperare să se salveze, se duce şi mai tare la fund.

Concret, ce ar fi trebuit să facă Executivul începând din ianuarie 2009? În primul rând, să privatizeze rapid, prin intermediul bursei, participaţiile pe care le deţine în diverse companii. În funcţie de dimensiunea pachetelor de acţiuni scoase la vânzare, statul ar fi putut obţine între patru şi zece miliarde de euro. În plus, ar fi trebuit să vândă majoritatea imobilelor din patrimoniul Protocolului de Stat. Ar fi colectat fonduri importante la buget şi ar fi scăpat de cheltuielile de întreţinere ale acestora.

Banii obţinuţi trebuiau orientaţi către lucrări importante de infrastructură (dar fără direcţionarea fondurilor către clientela politică!) atribuite pe baza unor licitaţii transparente. O astfel de decizie ar fi avut efecte pozitive pe orizontală pentru companiile private. Acestea ar fi putut, la rândul lor, să absoarbă o parte dintre bugetarii de care Executivul ar fi trebuit să scape, pentru că o restructurare reală la nivelul aparatului de stat ar fi fost mai mult decât necesară. Ce ar fi însemnat o asemenea reformă? Un Guvern alcătuit din maximum opt-zece ministere şi doar câteva agenţii de reglementare.

Acestea sunt doar o parte dintre deciziile pe care Executivul ar fi trebuit să le ia de la începutul anului 2009. Probabil că astăzi nu am mai fi discutat de tăieri de salarii, de constituţionalitatea unor măsuri sau de creşteri de taxe şi impozite.

Am repetat în mod intenţionat condiţionalul optativ („ar fi trebuit", „ar fi putut") întrucît, pentru adopatrea unui asemenea set de măsuri, Cabinetul Boc trebuia să dea dovadă de voinţă polit