Cred că ați aflat deja de scandalul declanșat de articolul din Rolling Stone despre generalul Stanley McChrystal. Articolul în sine poate fi citit aici. A făcut mari valuri, așa cum era de așteptat, dar nu mi se pare cine știe ce. De fapt, mi se pare că jurnalistul a lăsat destul de evidentă opinia sa de dinainte, cum că războiul nu trebuie purtat, iar militarii sînt cam dubioși prin natura lor. A căutat apoi citate care să susțină opinia asta. Singura dilemă este cum de generalul și staff-ul său au vorbit atît de liber în prezența jurnalistului. Mă îndoiesc că doreau să transmită mesaje politice intenționate, pentru că sînt acolo ieșiri în decor amicale, chestii care nu se spun de față cu străini și sînt jignitoare fără să constituie mari secrete sau cine știe ce idei mari (generalul se duce să se întîlnească cu niște miniștri francezi, ceea ce unuia din staff i se pare ”fucking gay”).

Pariul meu e că oamenii au presupus că dacă stai o lună cu un jurnalist, se va subînțelege că poți să spui așa ceva și jurnalistul va subînțelege că nu trebuie să citeze respectivele fraze. El ]nsă nu a subînțeles - greșeala lor. Asta nu-l face pe Michael Hastings un mare jurnalist, ci doar un chibiț care a dat o lovitură de presă. Cu prețul că militarii își vor pune fermoar la gură de acum înainte.

Contraexemplul este Joe Klein de la Time, care în aprilie a scris un articol excelent cu povești din războiul din Afganistan, în care apare și generalul McChrystal. L-am recomandat atunci în ediția print a revistei, reiau recomandarea pentru că îl puteți încă citi aici și înțelege mult din contextul care a dus la frustrarea și căderea generalului. Este vorba în esență despre încercarea unor soldați americani de a reconstrui o școală în Afganistan, în jurul căreia Klein surprinde o întreagă atmosferă.

Cîteva poveşti, să nu ziceţi că vă duc de nas.

Povestea canalul